Filip Florian (n. 1968), unul dintre cei mai cunoscuţi autori români contemporani, a debutat în 2005 cu romanul Degete mici, pentru care a primit Premiul pentru debut al revistei România literară şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. Împreună cu fratele său, Matei Florian, a publicat în 2006 romanul Băiuţeii; în 2008 a publicat Zilele regelui, iar în 2012 a revenit cu un al patrulea roman, Toate bufniţele.
În 1963 Ismail Kadare devenea cunoscut datorită unui singur roman, Generalul armatei moarte. Deşi cu un stagiu la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, se poate spune că Ismail Kadare, prin stilul său, nu aparţine realismului socialist. El însuşi mărturiseşte, într-un interviu acordat lui Alain Bosquet, că a scris romanul Generalul armatei moarte într-o notă opusă acelui curent literar „realist” implementat de puterea moscovită începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, în toate ţările comuniste: Citeşte tot articolul
Gerhard Wehr surprinde destul de precis, în monografia dedicată lui C. G. Jung, caracteristicile gândirii psihanalistului elveţian. Ce e drept, există o mulţime de lucrări despre Jung – printre cele mai cunoscute numărându-se, de exemplu, cele ale Jolandei Jacobi sau Anielei Jaffé, ambele discipole ale psihanalistului elveţian –, însă volumul lui Gerhard Wehr este, poate, cel mai potrivit pentru neofiţii într-ale psihanalizei jungiene. Citeşte tot articolul
Franz Kafka a fost un prizonier, un captiv. A scris din disperare. Evreu, era nevoit să supravieţuiască într-o societate de un antisemitism din ce în ce mai evident. În privat, Kafka avea de luptat cu alţi demoni. Viaţa socială, profesională, acaparatoare, nu-i lăsa îndeajuns răgaz pentru a scrie, îşi cerea din plin drepturile. Logodnele eşuate ale lui Kafka reflectă, la rândul lor, acest conflict dintre exigenţele vieţii sociale şi dorinţa de a scrie. Citeşte tot articolul
Grupul oniric a fost o grupare atipică în peisajul literar românesc de la jumătatea secolului al XX-lea. A luat naştere în 1959, pentru ca peste vreo câţiva ani, după 1965, grupul să-i aibă în componenţă, pe lângă Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag – cei doi teoreticieni recunoscuţi ai onirismului –, şi pe Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Florin Gabrea, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel. Din punct de vedere al contextului politic al vremii, onirismul ar putea fi considerat, la limită, prin caracterul său evazionist, o formă de disidenţă literară, deşi membrii grupului nu mizau pe acest lucru. Leonid Dimov, de exemplu, era un spirit total dezinteresat de politică. Cu toate acestea, onirismul a fost atacat în oficiosul Scânteia, iar pentru un timp, cuvântul „oniric” a fost interzis.
La începutul secolului al XX-lea, după ce maeştri precum Poe sau Conan Doyle îşi spuseseră cuvântul, literatura poliţistă părea un gen bine consolidat, cu norme proprii, inviolabile. De exemplu, în 1928, în American Magazine, sunt publicate cele 20 de reguli pe care orice autor onorabil de romane poliţiste ar trebui să le respecte, reguli elaborate de S. S. Van Dine – pseudonimul lui Willard Huntington Wright –, tatăl unui detectiv spilcuit, destul de gustat prin anii ’20-’30 ai secolului trecut, e vorba despre Philo Vance. Regulile lui S.S. Van Dine au fost, însă, deseori, contestate. Ba chiar unele romane poliţiste au fost construite în răspăr cu cele promulgate în lista lui Van Dine. Unul dintre contestatari a fost şi autorul de romane poliţiste Dashiell Hammett, cel care a făcut popular genul hardboiled, gen ce presupune un personaj dur care înfruntă o lume violentă – de aici, de altfel, şi denumirea. În 1930 apărea în foileton, în revista Black Mask, sub semnătura lui Dashiell Hammett, romanulThe Maltese Falcon/ Şoimul maltez, roman care a impus un personaj ce va schimba faţa literaturii poliţiste, detectivul Sam Spade.
Peter Sloterdijk, profesor de estetică şi filozofie la Hochschule für Gestaltung din Karlsruhe, adversar al teoriei critice a Şcolii de la Frankfurt – inamic declarat al lui Jürgen Habermas –, i-a contrariat pe mulţi, în 1983, printr-un volum atipic, Critica raţiunii cinice. Se poate spune, pe bună dreptate, că omul cinic al sfârşitului de secol XX s-a regăsit mai mult sau mai puţin în această carte a demascărilor, a aparenţelor denunţate fără pic de jenă. Citeşte tot articolul
Le Rouge et le Noir/ Roşu şi negru, romanul lui Stendhal, este, în primul rând, după cum anunţă şi subtitlul – Chronique du XIX siècle –, o nuanţată frescă socială şi istorică a secolului al XIX-lea. Sunt dezvăluite, de exemplu, amănunte mai puţin cunoscute despre Revoluţia din iulie 1830 – acţiunea romanului fiind plasată între 1826 şi 1831 – sau este vizată, critic şi ironic, diferenţa de mentalităţi dintre Paris şi provincie. Autorul, Stendhal – pseudonimul lui Henry Beyle –, nu era tocmai o fire lejeră, iar ca romancier nu a fost prea apreciat, deşi romanele sale – Roşu şi negru, Mănăstirea din Parma – s-au bucurat de un oarecare succes în epocă. Mai în glumă, mai în serios, spunea că va fi preţuit la adevărata lui valoare de-abia în 1935, adică la mai bine de o sută de ani de la apariţia romanului Roşu şi negru. Complexele lui Stendhal se vor reflecta, cu măsură, în textele sale. Inteligent, dar şi superficial – este cunoscută nestatornicia sa într-ale iubirii –, Stendhal nu va ezita să se victimizeze în postura unor personaje precum Julien Sorel. Romanele lui sunt, în fapt, autobiografii mascate. Nu întâmplător, în acelaşi timp cu romanele, scria şi la Viața lui Henry Brulard sau la Amintirile unui egoist – texte autobiografice.
