Grotescul, realitatea deformată până la absurd, inutilitatea oricărei tentative de a pătrunde sensurile unei lumi agresive, tiranice, incoerente – iată numai câteva dintre caracteristicile prozei lui Franz Kafka. Nici Procesul de Kafka, roman neterminat şi publicat postum, în 1925, nu se dezice de acest fond absurd, coşmaresc, care constituie miezul realităţii descrise de Kafka în romanele şi nuvelele sale.
Ion Cucu este, poate, în prezent, unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi din domeniul literar, ceea ce nu surprinde. Prezenţa portretelor sale fotografice în reviste precum Luceafărul, unde a deţinut timp de mai bine de două decenii rubrica „O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu”, sau România literară – colaborarea cu cea din urmă a început după 1990 – i-a asigurat o notorietate bine-meritată. Mii şi mii de fotografii – e vorba despre o arhivă de aproximativ 20.000 de imagini – stau mărturie în acest sens, fotografii ale unor poeţi sau prozatori români mai mult sau mai puţin cunoscuţi, fotografii care ascund mii de istorii inedite. Citeşte tot articolul
Scriitorul Vasile Ernu şi editorul Polirom Bogdan Alexandru-Stănescu (autor şi al unui volum de poezie) au publicat în 2010 un volum de epistole literare ca de la prieten la prieten: Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. Scrise într-un stil colocvial, lejer, cu vervă amicală, epistolele tratează despre teme literare, despre marii scriitori ai lumii – plecând de la întrebarea: care este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? –, disecând texte literare şi texte critice despre literatură.
Publicat în 1850, în acelaşi an cu David Copperfield al lui Dickens, Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne marchează un punct de turnură în literatura americană, o literatură aflată încă la începuturi, într-o perioadă de tatonare, de căutare a unei expresii proprii.
Romanul începe cu o schiţă despre casa vămii din Salem, oraşul natal al lui Hawthorne, schiţă care serveşte drept introducere la povestea propriu-zisă. Miza, în acest caz, este autenticitatea celor povestite. Autorul-narator, inspector de vamă, descoperă într-un pachet vechi, în casa vămii din Salem, o bucată de postav roşu pe care cu greu se mai putea desluşi o broderie de aur în forma literei A şi o hârtie care conţine amănunte despre istoria unei oarecare Hester Prynne. Citeşte tot articolul
Doi dintre cei mai importanţi poeţi de limbă germană din literatura secolului XX, Paul Celan (evreu de limbă germană, născut la Cernăuţi, în 1920, ai cărui părinţi au murit într-un lagăr de exterminare nazist) şi Ingeborg Bachmann (născută în 1926, la Klagenfurt, Austria) au trăit una dintre cele mai dramatice poveşti de dragoste rămase în istoria literară printr-un amplu epistolar. El a apărut în traducere românească (traducere din germană de Iulia Dondorici) sub titlul Timp al inimii: Ingeborg Bachmann – Paul Celan, corespondenţă, la Editura Art, în 2010. Volumul cuprinde şi corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch (scriitorul elveţian cu care Ingeborg Bachmann a avut o relaţie şi cu care a locuit în perioada 1958-1962), precum şi pe aceea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange (soţia lui Paul Celan). Citeşte tot articolul
Pe bună dreptate prozatorul argentinian Adolfo Bioy Casares s-a revendicat de la scriitori ca Franz Kafka sau Borges – în colaborare cu cel din urmă, de altfel, a şi scris câteva volume. Imaginarul său, apropiat şi de cel al lui Mircea Eliade, este unul care, prin stranietatea sa, desfide cotidianul, uzualul. Cu alte cuvinte, personajele lui Casares sunt puse în situaţii în care banalul de zi cu zi este pur şi simplu anulat. Printr-un stil simplu, direct, concis, lipsit de orice podoabă stilistică inutilă, uşor histrionic, poveştile lui Adolfo Bioy Casares – mici bucăţi de virtuozitate literară – surprind acel insolit încapsulat în realitatea noastră de zi cu zi, care se dezvăluie unor personaje mai mult sau mai puţin pregătite pentru această revelaţie.
Scriitorul ieşean Florin Lăzărescu (n. 1974) este autorul romanelor Ce se ştie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005) şi al volumul de povestiri Lampa cu căciulă (2009). În 2013 a publicat la Editura Polirom romanul Amorţire – roman care a reprezentat punctul de plecare al convorbirii de mai jos.
Marie Darrieussecq (n. 1969) e deja o scriitoare cunoscută în Franţa, autoare a mai multor romane – toate publicate la P.O.L. – printre care: Naissance des fantômes, Le Mal de mer, Précisions sur les vagues, Bref séjour chez les vivants, Le Bébé, Tom est mort (pentru care a fost acuzată de scriitoarea Camille Laurens de „plagiat psihic”, acuzaţie în urma căreia a publicat, în 2010, Rapport de police. Accusations de plagiat et autres modes de surveillance de la fiction, despre care am scris aici), Clèves, Il faut beaucoup aimer les hommes. Cu toate acestea, romanul care a făcut-o celebră, care i-a adus succesul de public şi de critică, a fost micul ei roman de debut, intitulat Truismes, publicat în 1996. În 1996, romanul său a fost cea mai tradusă carte franceză a anului, înaintea Testamentului francez al lui Andrei Makine. Citeşte tot articolul
Scriitorul elveţian Joël Dicker (n. 1985) are deja două romane publicate, Les derniers jours de nos pères şi La vérité sur l'affaire Harry Quebert. Cel din urmă roman a fost recompensat în 2012 cu Premiul Academiei Franceze, dar şi cu Goncourt des Lycéens. La Vérité sur l'affaire Harry Quebert a fost tradus şi în română în 2013 de Ana Antonescu, la Editura Trei, cu titlul Adevărul despre cazul Harry Quebert. Citeşte tot articolul
