Adina Dinioiu

Adina Dinioiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Visul lui Stephen W. Hawking

Stephen W. Hawking este, în prezent, unul dintre cei mai în vogă fizicieni ai lumii. Volumele sale de popularizare a ideilor din fizică, A Brief History of Time (1988), The Universe in a Nutshell (2001) sau A Briefer History of Time (2005), au devenit bestsellere vândute în întreaga lume, lansând astfel un gen literar în care s-au afirmat mai apoi şi alţi fizicieni, precum Brian Green. Unii, maliţioşi, ar spune că succesul lui Hawking s-ar datora unui factor care nu are nimic de-a face cu fizica, şi anume boala de care acesta suferă încă din tinereţe: scleroza laterală amiotrofică (maladia neuronilor motori). Citeşte tot articolul

Geniu şi monstruozitate în „Parfumul” de Patrick Süskind

 Parfumul, romanul lui Patrick Süskind, apărut în 1985 în Elveţia, apoi în 1986 în Franţa, este povestea unei anomalii, aceea a unei hipersensibilităţi olfactive, totul  fiind redat din această perspectivă. Anomalia îi aparţine lui Jean-Baptiste Grenouille, care s-a născut cu un simţ supranatural al mirosului. În schimb, trupul lui Grenouille nu are niciun fel de miros. Astfel, într-o Franţă de secol XVIII, plină de miresme şi duhori dintre cele mai felurite, Grenouille, prin lipsa lui de miros, pare un monstru. Povestea vieţii lui – subiectul romanului semnat de Süskind – constă în încercarea de a obţine un miros pentru sine, un miros aparte prin care să se facă iubit de către cei din jur. Citeşte tot articolul

„Conştiinţa lui Zeno” şi eşecul psihanalizei

 În 1923, după eşecul avut cu alte două romane – O viaţă (1892) şi Senilitate (1898) –, Italo Svevo, pseudonimul lui Ettore Schmitz, publică Conştiinţa lui Zeno. Critica, în cel mai bun caz, a ignorat acest roman, „o curiozitate antiliterară”, după cum s-a exprimat unul dintre puţinii critici care au scris despre această carte. Romanul, ce e drept, conţine şi lucruri îndoielnice: personajele masculine, nişte pierde-vară care duc un trai îndestulat, sunt pline de vicii – nu reuşesc, de exemplu, să se lase de fumat şi îşi înşeală nevestele. Singurul care a întâmpinat cu entuziasm apariţia acestei cărţi a fost James Joyce, de altfel profesorul lui Italo Svevo, în perioada în care Joyce a predat engleză la şcoala Berlitz din Triest. Descurajat, Svevo nu ezita a-i scrie acestuia despre eşecul romanului în Italia. Iată ce îl sfătuia scriitorul irlandez pe fostul său elev într-o scrisoare din 1924: Citeşte tot articolul

Ţinutul magic al lui Alain-Fournier – Cărarea pierdută

Alain-Fournier este cunoscut pentru un singur roman, Le Grand Meaulnes, tradus în română cu titlul Cărarea pierdută, printre ai cărui admiratori declaraţi s-a numărat şi Mihail Sebastian. Romanul a apărut în 1913, cu un an înaintea dispariţiei autorului, la numai 28 de ani, în vâltoarea Primului Război Mondial. În spatele poveştii din carte se ascunde o întâmplare adevărată. În 1905, tânărul Fournier o întâlneşte la Paris pe Yvonne Quiévrecourt, o tânără de care se îndrăgosteşte fulgerător. Yvonne, însă, era logodită. O va reîntâlni peste opt ani, când aceasta era deja mamă a doi copii. Acea întâlnire din tinereţe a fost una marcantă pentru Alain Fournier, inspirându-i idila dintre Meaulnes şi Yvone de Galais din Cărarea pierdută. Citeşte tot articolul


Gogol şi ale sale „Suflete moarte”

Publicat în 1842, Suflete moarte, romanul lui Nikolai Vasilievici Gogol, a impresionat intelectualitatea mijlocului de veac XIX, în special pe cea liberală. Mai târziu, după cum remarcă Nabokov în Cursurile de literatură rusă (Ed. Thalia, Bucureşti, 2006), vor fi impresionaţi – nici mai mult, nici mai puţin – şi „criticii ruşi cu vederi socialiste”. Din păcate, Gogol a terminat doar primul volum al acestui roman subintitulat poem. La cel de-al doilea volum, prozatorul a început să lucreze după 1840 şi l-a terminat, se pare, într-o primă variantă în 1845 – zadarnic efort, din moment ce însuşi autorul, în acelaşi an, şi-a încredinţat manuscrisul flăcărilor. În 1848, în cele din urmă, cea de-a doua variantă este finalizată, urmând să apară în 1851. Nici această a doua versiune nu a avut o soartă diferită de prima, fiind, la rându-i, transformată în scrum. Citeşte tot articolul

Dandysmul, un fenomen fascinant – Barbey d’Aurevilly și Adriana Babeți

În 1995, Adriana Babeţi, cunoscuta eseistă şi scriitoare timişoreană, profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest, a publicat, în traducere românească, la Editura Polirom, sub titlul Dandysmul, două texte semnate de Barbey d’Aurevilly, Despre dandysm şi despre George Brummell şi Un precursor al dandysmului, pe care le-a însoţit de un studiu introductiv consistent, Dandy Ltd., dar şi de o – la fel de substanţială – addenda (aproape jumătate din paginile volumului), care adună şi alte texte sine qua non din bibliografia dandysmului (printre autori se numără Thomas Carlyle, Charles Baudelaire, Huysmans, Oscar Wilde, Marcel Proust, Albert Camus, Roland Barthes, Giuseppe Scaraffia ş.a.). În 2004, rod al unor ample cercetări de istorie literară şi culturală începute cu acest volum, Adriana Babeţi va reveni cu Dandysmul. O istorie, o carte nu numai obligatorie pentru bibliografia şi istoria fenomenului, dar şi fermecătoare. Citeşte tot articolul

„Memoriile lui Hadrian” sau istoria altfel – Marguerite Yourcenar

„Să refaci dinlăuntru ceea ce arheologii secolului al XIX-lea au făcut din afară.” Marguerite Yourcenar, Carnet de note la Memoriile lui Hadrian Romanul Memoriile lui Hadrian, deşi publicat în 1951, a fost conceput, după cum recunoaşte autoarea, Marguerite Yourcenar, în Carnetul de note la acest roman, între 1924 şi 1929. Între 1934 şi 1937 proiectul acestui roman a fost reluat şi abandonat de mai multe ori. Din nou, între 1937 şi 1939, proiectul a fost abandonat. De fapt, de-abia din 1948 proiectul acestei cărţi va fi reluat cu adevărat. Deşi Memoriile lui Hadrian are la bază o temeinică cunoaştere a lumii greco-romane, ceea ce impresionează nu este deloc atmosfera istorică – bine reconstituită, de altfel –, ci umanul degajat de protagonist, de împăratul Hadrian, un uman universal valabil şi nu caracteristic doar unei anume perioade istorice. Inteligent, empatic, atent la cei din jurul său, atent la el însuşi, perseverent în efortul său de autodisciplinare emoţională şi intelectuală, Hadrian, aşa cum îl înfăţişează Marguerite Yourcenar, constituie un adevărat model paideic. Citeşte tot articolul

Reflecţiile despre poezie ale lui Alexandru Muşina

Debutat – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în 2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul şi – mai nou (prin romanul Nepotul lui Dracula, Editura Aula, 2012) – prozatorul optzecist Alexandru Muşina şi-a adunat în 2008 textele sale teoretice despre poezie în volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări, publicat la propria-i editură, Editura Aula. Absolvent al Filologiei bucureştene ca şi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Traian T. Coşovei şi alţi colegi generaţionişti – alături de care frecventa, în anii ’80, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu –, stabilit ulterior la Braşov (unde este profesor universitar), Alexandru Muşina este unul dintre poeţii optzecişti de prim-plan şi un bun cunoscător de poezie şi teoretician al ei. Citeşte tot articolul

Despre mase şi cultură în „Orbirea” de Elias Canetti

Elias Canetti avea numai 26 de ani când, în 1931, a terminat Orbirea, unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea. Publicat în 1935, la intervenţia lui Stefan Zweig, romanul a trecut neobservat. Reeditarea din 1946 nu a schimbat cu nimic lucrurile. De-abia în 1963, după traducerea romanului în engleză şi franceză, Orbirea se va bucura de recunoaşterea meritată. Romanul lui Canetti a fost şi este perceput în notă alegorică, şi pe bună dreptate. El, însă, îşi trage seva şi din realitatea vremii. Între 1914 şi 1918 are loc prima conflagraţie mondială, cea care a pecetluit moartea unei epoci. În 1927, Palatul de Justiţie din Viena este incendiat. În 1933, studenţii şi naţional-socialiştii ard în Piaţa Operei din Berlin cărţile „rău famate”, un alt „moment al focului” care prevestea arderea de mai târziu a fiinţelor umane. Focul ocupă, de altfel, un loc aparte în textele lui Canetti. Nu întâmplător Orbirea se termină cu un incendiu, un final apocaliptic în care dispar deopotrivă omul şi cartea – un roman premonitoriu, în care nebunia ocupă un loc de seamă. Citeşte tot articolul

Avangarda românească în scrisori

Epistolarul avangardist, volum apărut în 2012 la Editura Tracus Arte, cuprinde 278 de scrisori, telegrame, cărţi poştale, toate adresate lui Geo Bogza în anii ’30 ai secolului trecut. Expeditorii sunt personaje cu nume rezonante în avangarda românească: Stephan Roll, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Victor Brauner. Întrebarea firească ar fi: de ce unicul destinatar este Geo Bogza? Mădălina Lascu, îngrijitoarea ediţiei, nu se află la prima tentativă de acest gen. În 2011 a publicat la Editura Hasefer din Bucureşti un alt volum epistolar, Blecher mai puţin cunoscut, volum care cuprinde, printre altele, şi corespondenţa lui Max Blecher cu Geo Bogza. Nu-i de mirare, aşadar, că în Epistolar avangardist îl avem pe Geo Bogza unic destinatar, în măsura în care cercetările anterioare în arhivele Bibliotecii Academiei Române ale Mădălinei Lascu l-au vizat şi pe Geo Bogza. Interesante ar fi, de asemenea, pentru istoria avangardei literare şi artistice de la noi, şi scrisorile trimise de autorul Jurnalului de sex amicilor săi avangardiști  scrisori ale căror replici, mai mult sau mai puţin inspirate, se regăsesc, în mare parte, în acest Epistolar. Citeşte tot articolul

Berlin Alexanderplatz – romanul lui Alfred Döblin

Două publicaţii berlineze au refuzat, în 1929, romanul Berlin Alexanderplatz – Povestea lui Frantz Biberkopf de Alfred Döblin, care a apărut, într-un final, sub formă de foileton în Frankfurter Zeitung. Romanul lui Döblin nu i-a impresionat nici pe critici, care s-au îndoit că va avea succes de public. Criticii s-au înşelat. Berlin Alexanderplatz s-a vândut într-un tiraj imens, adică în jur de 50.000 de exemplare, fiind reeditat şi tradus în numeroase ţări. Regimul nazist a interzis cartea, iar Döblin a fost nevoit să aleagă calea exilului. Mai întâi va încerca să se stabilească în Franţa, iar mai apoi, după ocuparea Franţei, în America. Se reîntoarce în Germania în 1945, dar nu se mai poate reintegra în peisajul literar al vremii, ceea ce l-a făcut să trăiască un acut sentiment al ratării, de care nu a mai putut scăpa până la moartea sa din 1957. Citeşte tot articolul

Viaţa lui Iisus în literatură

Care ar fi romanele cu subiect religios care au captivat generaţii întregi de cititori? Înainte de a da câteva exemple, se impune observaţia că, deseori, aceste romane au fost cenzurate, contestate, interzise, şi asta pentru că nu puţini au fost acei romancieri care au îndrăznit să reinterpreteze sau, şi mai rău, să transforme, să redea altfel, conformându-se unei viziuni proprii, poveştile Noului Testament care îl au ca personaj central pe Iisus Christos. Dar nu toţi scriitorii au vrut să conteste sau să propună versiuni îndrăzneţe, opuse celor din Biblie; aceştia au avut, în ciuda conformisului lor, sau poate tocmai din acest motiv, un imens succes. Citeşte tot articolul


Ecranizări recente după romane celebre

Anul 2012 a fost unul bogat în ecranizări. În schimb, 2013 pare, cel puţin deocamdată, în această privinţă, destul de sărăcuţ. Romane celebre sau mai puţin celebre au fost (re)ecranizate pentru noi generaţii de spectatori, propunând noi viziuni asupra unor poveşti celebre. Rămâne, însă, de văzut dacă acestea se ridică sau nu la nivelul poveştii scrise. Deocamdată, iată câteva dintre romanele care au stat la baza unor filme din 2012-2013. Citeşte tot articolul

O carte controversată despre o relaţie controversată: „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” de Marta Petreu

Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosif M. Hechter, a fost şi este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai controversaţi scriitori ai ultimilor ani. Jurnalul său din perioada 1935-1944, apărut în 1996 la Humanitas, a fost cel care a declanşat tot acest val de interes, iar ultimul care a scris despre destinul acestui scriitor, intrat, în ultimii 50 de ani, într-un con de umbră, este Mihai Iovănel în monografia Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, Colecția „Critică. Istorie literară“, București, 2012). Totuşi, cel mai controversat studiu despre Sebastian rămâne cel al istoricului şi criticului literar clujean Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Editura Polirom, Iaşi, 2009), un studiu solid, serios, care vizează în mod special perioada 1927-1935, perioadă publicistică fastă pentru tânărul pe atunci Mihail Sebastian, ucenic şi mai apoi editorialist de succes la Cuvântul lui Nae Ionescu. Citeşte tot articolul