Mihaela Pascu-Oglindă

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


Şapte concluzii despre iubire spuse de Eric-Emmanuel Schmitt la Ateneul Român

Ateneul Român a găzduit aseară, 9 decembrie, conferinţa „Eric-Emmanuel Schmitt în dialog cu Marina Constantinescu”, continuând astfel seria de întâlniri din cadrul „Conferinţele Ateneului Român”. În luminile care aminteau de începerea unui concert simfonic, sala mare, plină ochi, se pregătea pentru întâlnirea cu scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt, organizată de Humanitas Fiction în parteneriat cu Institutul Francez. Citeşte tot articolul

Cum funcţionează ficţiunea. James Wood sau cum să te laşi sedus

Ştiu unele cărţi care te seduc încă de la primele rânduri. Când scrii despre ficţiune, când tot ce ai la îndemână se rezumă, vrând-nevrând, la o serie de teorii pe care înaintea ta le-au mai disecat şi alţii, tot ce-ţi rămâne de făcut ca să plusezi e să-ţi pui seducţia la o încercare scriitoricească. Norocul lui James Wood e că ştie să seducă deja prin cronicile pe care le scrie pentru The New Yorker încă de prin 2007. Iar partea şi mai bună e că multe dintre întrebările nerostite sau încă nelămurite capătă, în cartea lui James, How Fiction Works, un răspuns definitiv. Citeşte tot articolul

Conturile bookaholice de Instagram care m-au ţinut trează o noapte întreagă

Încep prin a vă atenţiona că acest articol poate crea dependenţă. În primul rând, o să vă doriţi să tot reveniţi pentru a vedea din nou conturile de Instagram ale unor bookaholici cu un trecut cel puţin tumultuos într-ale cititului. Aşa că, pentru a vă scuti de a bate astfel cărările virtuale, urmăriţi-i de la bun început pe aceşti feţi-frumoşi ai pasiunii pentru lectură. Citeşte tot articolul

Cum scrii o carte. Sfaturi de la 10 autori celebri – din „Cum să citeşti un romancier”, de John Freeman

Există experienţe pe care, înainte de a le trăi, îţi place să ţi le imaginezi întocmai. De puţine ori, însă, ceea ce ai văzut cu ochii minţii va semăna cu realitatea. De la cafeaua băută în tihnă într-o sâmbătă dimineaţa până la romanul pe care îţi doreşti să-l scrii, imaginaţia e un joc continuu. Ajungi inevitabil la momentul în care, de exemplu, sâmbăta dimineaţa te trezeşti mahmur sau obosit sau intervine ceva şi atunci poţi să îţi iei adio de la cafeaua ta băută în linişte. Tot aşa, vine şi momentul în care va trebui să începi să scrii cartea pe care ai tot amânat-o. Citeşte tot articolul

O capcană construită perfect – despre „Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana

Indiferenţa, pagina 116, în Fals tratat de manipulare, scris de Ana Blandiana. E pagina la care mă opresc şi la care nici nu e nevoie să-mi promit că voi reveni. Aceasta e o pauză voită, un omagiu pe care mă simt obligată să-l fac, ca şi cum continuarea lecturii cărţii devine posibilă numai şi numai dacă eu scriu, mai întâi, despre primele o sută şaisprezece pagini. Citeşte tot articolul

Un sceptic citește Eseurile de îndrăgostit ale lui Botton

Am descoperit că nu ştiu o mulţime de lucruri despre mine. Încă nu m-am hotărât dacă asta e de bine sau de foarte rău. Te-ai aştepta ca până la o vârstă să găseşti răspunsuri, să fi rezolvat măcar jumătate din misterele care-ţi guvernau Universul. Pe unele le rezolvi, numai că din spatele lor apar imediat alte zece capete, ca-n poveştile cu balauri. Şi aşa o iei de la început, nehotărât, neobosit. Cine sunt eu? La întrebarea asta, Alain de Botton nu face decât să vină cu un nou strat de ceaţă pe care-l întinde frumuşel peste toate certitudinile tale de până în clipa de faţă, ca dulceaţa pe felia de pâine, într-o dimineaţă în care te-ai înhămat la dat în cap tuturor nelămuririlor din lumea asta. Citeşte tot articolul

Interviu imaginar cu Tengo, personaj din 1Q84 (Haruki Murakami). Sfaturi pentru scriitori

3 p.m. Ne întâlnim în faţa cafenelei din Shinjuku. Singura din apropiere de casa lui şi, din câte am înţeles, singura din acest cartier. Nu mi-l imaginez scriind aici. Nu intru, dar sunt suficient de aproape de fereastră încât să văd mesele prea mari şi prea înghesuite, fumul prea gros şi, chiar dacă de data asta nu-mi dau seama, pot să-mi imaginez oamenii mult prea gălăgioşi care vin să-şi bea cafeaua aici. Nu-l aştept mult. Tot timpul în care vine spre mine mă priveşte. Îmi întorc privirea spre cafenea. Ochii lui Tengo par să caute ceva, să descrie o poveste înainte de a te cunoaşte. Facem cunoştinţă. Îmi întinde mâna puternică. „Mergem la mine”, îmi spune. „Cafeaua de aici nu e bună de nimic”. Ştiam, aşa stabiliserăm să se deruleze interviul. Un scriitor la el acasă, în mediul lui, printre cărţile care îl inspiră şi care-i alcătuiesc o parte din univers. Citeşte tot articolul