Ştiu unele cărţi care te seduc încă de la primele rânduri. Când scrii despre ficţiune, când tot ce ai la îndemână se rezumă, vrând-nevrând, la o serie de teorii pe care înaintea ta le-au mai disecat şi alţii, tot ce-ţi rămâne de făcut ca să plusezi e să-ţi pui seducţia la o încercare scriitoricească. Norocul lui James Wood e că ştie să seducă deja prin cronicile pe care le scrie pentru The New Yorker încă de prin 2007. Iar partea şi mai bună e că multe dintre întrebările nerostite sau încă nelămurite capătă, în cartea lui James, How Fiction Works, un răspuns definitiv.
Şi, urmând chiar moto-ul de la începutul cărţii, James Wood ascultă de sfatul lui Henry James, înţelegând că, într-adevăr, să-ţi pese de arta de a prepara e singura reţetă posibilă.
E realismul real? Ce înţelegem prin personaj? Când recunoaştem un detaliu folosit cu iscusinţă în proză? Cum funcţionează perspectiva în roman? Şi, nu în cele din din urmă, de ce ne atinge ficţiunea?
Deşi toate pot părea întrebări pe care le citim cu înfrigurare pe o foaie de examen, de data aceasta răspunsurile vin în paginile pe care Wood a ştiut să le compună cu un suflu proaspăt, unul care declară cât mai onest că putem vorbi de Flaubert fără să uităm de anul în care trăim şi ne cumpărăm toate cărţile.
Cartea reuşeşte să pună „întrebări de critic” şi să dea „răspunsuri de cititor”, cum Wood promite de la început. Teza cărţii, daca are vreuna, mai spune acesta, e că ficţiunea e în acelaşi timp artificiu şi veridicitate şi că nu e atât de complicat să le faci pe cele două să coexiste.
De la cum narăm şi până la folosirea detaliilor şi audienţei invizibile, apropierea şi distanţarea de cititor, conturarea personajului, Wood descrie prin aspectele cele mai importante şi o evoluţie a modului în care naraţiunea a înţeles să se inspire din real. Exemplele, referinţele, comparaţiile şi explicaţiile pe care le oferă Wood stau toate sub impresia că nu citim o carte, ci urmărim un film în care camera face o trecere subtilă de la o încăpere la alta. Şi pentru că deja cunoaştem drumul până acolo, nu ne simţim pierduţi.
De la cum folosim stilul liber indirect şi până la importanţa scrierii lui Flaubert în istoria construirii unui roman, Wood pare să fi scris din perspectiva unui librar cu o memorie şi o capacitate de lectură incredibile. Legăturile şi comparaţiile pe care le face nu par nimic altceva decât liniile pe care le-a trasat privind de undeva de sus, poate de la cel mai înalt etaj al bibliotecii din care librarul imaginat şi-a pus la cale întreaga carte.
Prezentul pe care Wood îl infiltrează în carte nu vine doar sub forma ideilor şi concluziilor proprii cu privire la toate întrebările din carte, ci şi prin începuturi de capitol aşa cum este acesta:
„Literatura se diferenţiază de viaţă prin sensul în care viaţa e plină de detalii neorganizate şi rareori ne direcţionează către ea, în vreme ce literatura ne învaţă să observăm – să observ, să spunem, felul în care mama îşi sterge buzele chiar înainte de a mă pupa; zgomotul sfredelitor al unui taxi londonez când motorul diesel merge moale în gol; felul în care gecile vechi din piele au dungi albe ca striaţiile de grăsime din bucăţile de carne; felul în care zăpada proaspăt aşternută scârţâie sub tălpi”.
Există, în a observa lucrurile, mai multe trepte de succes, îşi va încheia el pledoaria din capitolul destinat detaliului.
Poate că un singur minus poate fi adus în momentul în care, analizând mult prea amănunţit o teorie mult prea ofertantă pentru întinderea cărţii (cum e cea a lui Roland Barthes cu privire la tehnica realismului), Wood întrerupe ritmul cărţii şi deschide o uşă neaşteptată pentru cititorul care riscă în acest punct să creadă că informaţiile culese până atunci nu îi mai folosesc pentru înţelegerea acestui nou capitol. Pentru că, iar asta e important de amintit, structura întregii cărţi se bazează pe aceste chei pe care criticul autor le lasă la îndemâna cititorului, în lumina unor concluzii finale.
Însă inclusiv în această privinţă minusul pare anulat de plusul pe care îl aduce, în fond, cantitatea de informaţii.
Revenind la stil, merită amintite din nou fragmentele în care ai impresia că citeşti un roman de ficţiune în care personajul principal a decis să analizeze ficţiunea însăşi. Sunt astfel de momente în care, ca cititor, uiţi că Wood vorbea despre surplusul de detalii, alegând să crezi că vorbea despre tine, dezvăluindu-ţi totodată un mare secret: „Risipitor, laşi luminile aprinse prin casa ta sau în camera de hotel când tu nu eşti acolo, nu ca să dovedeşti că exişti, ci pentru că graniţa a ceea ce e de prisos pare însăşi viaţa, pare, în mod straniu, definiţia lui a trăi.”
Distanţa dintre primele capitole şi cele care se apropie de încheiere demonstrează că azi se scrie o literatură construită pe structuri fără prea multe constrângeri. De la Flaubert care îşi citea cu voce tare cărţile pentru a verifica orice propoziţie care nu ar fi sunat corespunzător, ajungem la Nabokov care spunea „Dacă vreau ca personajul meu să traverseze strada, atunci o să traverseze strada. Eu sunt stăpânul lui”. Iar o perspectivă la polul opus a conturării unui personaj vine de la Amos Oz despre care mi-am amintit că a povestit cum şi-a scris cartea Soţul meu, Michael, înghesuit într-o baie, noaptea, în timp ce o voce îi dicta totul.
Există, dincolo de explicaţiile care însoţesc etape importante din evoluţia stilului narativ, şi concluzii care servesc drept lecţii atât pentru cititor (care devine un cititor mai bun), cât şi pentru scriitor:
„Cred că romanele nu riscă să eşueze atunci când personajele nu sunt pline de viaţă sau suficient de profunde, ci atunci când romanul în cauză nu reuşeşte să ne înveţe cum să ne adaptăm convenţiilor sale şi când nu reuşeşte să dirijeze o anumită foame pentru propriile personaje şi propriul nivel de realitate”.
Jocurile, găselniţele, artificiile creatoare, structurile pe care nimic nu pare să le mai oprească astăzi, toate continuă să fie un mecanism care duce ficţiunea mai departe. Şi chiar dacă nu ştim întotdeauna de ce citim ceea ce citim, de ce un personaj ne mişcă, iar altul, nu, de ce preferăm doar anumite tipuri de ficţiune şi de ce uneori nu ne mai despărţim niciodată de un autor, un lucru e sigur: ficţiunea funcţionează. Iar Wood răspunde, de la un capitol la altul, la nenumărate întrebări care aproape că nu lasă neacoperită nicio zonă a felului în care se naşte, creşte şi, în cele din urmă, îşi depăşeşte propriile limite ficţiunea.
