Caiet de cenzor are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura), care în anii ’70 mergea personal la fabrica de hârtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete.

Acum, după patruzeci de ani, îl pune la dispoziţia cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frămîntările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor. Sînt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atît de dense, încît ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. De profesie cititori şi vînători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare, cenzorii îşi pierd identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.

„Caiet de cenzor”, de Liliana Corobca – fragment

Colecţia „Ego. Proză”
Editura Polirom
360 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală

Poezia și proza se mai poate parcurge, uneori cu mici eforturi, de teatru am fost scutiți, de când s-a înființat serviciul Artă, fac ei asta, dar volumele de critică literară tot pe umerii noștri cad și ne înnebunesc! Ceva mai inutil și mai greu de citit n-am întâlnit în viața mea. Cum poți chinui un cenzor în halul ăsta? De ce nu trec asemenea cărți peste cenzură? Să facă, tovarăși, abstracție de noi! N-ar fi singurii! Iar noi nu ne-am supăra (de data aceasta). Autorii unor astfel de cărți sunt, oricum, membri de partid sau persoane de încredere, ei știu mai bine ca oricine (și ca noi) pe cine să promoveze, să ridice în slăvi și pe cine să critice, ei pot cenzura mai bine decât noi și, dacă nu lucrează în cenzură, e pentru că privesc lucrurile de sus, își aleg ei cărțile pe care să le citească și să le bage în seamă (noi nu putem face astfel, nu ne permitem să alegem), se consideră liberi, superiori, pe noi ne tratează cu mult dispreț, de multe ori fac demersuri la partid împotriva noastră.

Criticii care repovestesc romanele în scurte rezumate sau traduc în proză poeziile, făcând „fine” observații ca să-și demonstreze erudiția sunt suportabili. Mai merg, la o adică. Dar răpănoșii parșivi care se bagă la greșeli ideologice, incapabili și incompetenți să scrie ei două rânduri, scurmând după copite de iepe moarte, acolo unde noi am controlat migălos ne enervează în ultimul hal! Râsuri și batjocure! O armată de cenzori își usucă sufletele citind și buchisind după greșeli ideologice sau subversive și se găsesc niște terchea-berchea care fac abstracție de noi și se cred ei mai deștepți!

Atunci când descoperă ceva la un autor și îl fac praf, declarându-l pe ăla dușman indezirabil, mai critică pe deasupra și cenzorii care nu i-au oprit ăluia cartea. Să nu te pui cu ei: niciun cenzor de la noi, dar nici toți cenzorii noștri luați împreună n-ar avea atâtea argumente pentru a demonstra vinovăția unui manuscris. Criticii scot dovezi din orice, de unde nu gândești, pot face și dintr-o carte de partid un pericol al națiunii, dacă ar vrea. Noi nu mișcăm, nu replicăm, nu ne apărăm – n-ar avea rost și ne-ar zdrobi cu argumentele lor nimicitoare. Sunt niște monstri. Z. zice că sunt niște frustrați, care pot ucide un scriitor bun din simplă invidie și pot promova un mediocru care-i duce la restaurant. Că știe el ce lupte de culise sunt, că sunt și ei grupuri-grupuri, ai tăi – ai mei și dacă un grup l-a lăudat pe unul, cei din celălalt îl fac praf, găsindu-i nod în papură. Iar noi suntem la mijloc, noi – țapii ispășitori, ca întotdeauna. Nici șefii noștri n-au ochi să-i vadă. Mie, cenzor muritor de rând, îmi vine foarte greu să-i fac referat și să citesc volumul unui critic literar care scrie despre cărți. Unii dintre ei își imaginează că sunt buricul pământului, că se poate orice, fac antologii cu autori interziși, dușmani, legionari ori exilați. Vin cu viziuni valorice noi, făcând abstracție de eforturile depuse înaintea lor, vin cu literatura lor adevărată, de parcă se pricep mai bine și decât partidul la ce-i adevărat și ce nu.

Da, da, noi atât așteptăm, lasă-lasă să prindă ei curaj, să întreacă orice măsură și atunci ne putem plânge și noi la partid, cu probe și argumente, tot așa ca ei. Dar, de obicei, ca să nu înrăutățim situația, nu facem nimic, nu ducem lucrurile atât de departe, lăsăm partidul să ia măsuri, fără ca noi să intervenim cumva. Nu că nu ne dăm seama ce-i în capul lor, nu că nu știm că n-au voie să promoveze dubioși ideologici, dar dacă noi lăsăm să treacă orice binevoiește inima lor, dacă nu-i cenzurăm acolo unde ar fi cazul, ajung și ei la concluzia că și cenzorii sunt oameni, chiar de treabă, și bine faci, bine primești, mai greșim și noi când ne mai scapă vreun dubios (involuntar!), care poate fi făcut praf de orice critic începător, mai greșesc și ei, dar nu sărim în sus și nu facem o tragedie de partid din asta.

Desigur, se poate critica în așa fel, încât să nu fim noi pedepsiți, ci alții, autorul, de pildă, sau editurile. Criticii pot asta și, când ajungem la o înțelegere cu ei, toată lumea-i mulțumită. Ce atâta bătaie de cap! Oricum, când obrăznicia criticilor întrece măsura, partidul vigilent e singurul care hotărăște cine și cât de mult este vinovat. Iar partidul e mereu vigilent. Micii delatori zeloși și cu randament inepuizabil sunt cu miile, sunt peste tot. Sunt împotriva tuturor. Nu te poți apăra de ei, nu scapi de pârile lor. Nu scapă nici criticii.

Prin urmare, citesc cu atenție, semnalez tot ce e de semnalat, greșeli, chestii, ca să nu mi se reproșeze că nu am simț ideologic, dar închei referatul cu „sunt de acord ca volumul să apară”. Dacă va fi vreo problemă în viitor– eu sunt acoperită, am găsit greșelile, am semnalat, nu e treaba mea dacă nu s-a dorit a se ține cont de ele.

Despre Liliana Corobca

corobca_lilianaLiliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2015). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Un comentariu
  1. Iubesti

    Foarte buna recenzia si o carte interesanta. Din pacate ne aduce aminte de acele perioade triste, cand libertatea de exprimare nu mai exista.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *