contributors

Cel mai spectaculos joint-venture din istoria agențiilor literare

S-a petrecut în urmă cu mai puțin de o lună, mai exact, pe 27 mai, în ziua în care „La Mamá Grande” și „Șacalul” au admis că parcă și-ar cam da mîna. Sau, pentru cei care nu sunt atît de intimi cu nick-name-urile din lumea publishingului de carte internațional, întîmplarea s-a petrecut în ziua în care Carmen Balcells Literary Agency din Barcelona – cea mai importantă agenție pentru piața de de carte de limbă spaniolă, ce are în portofoliu autori precum Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Camilo José Cela, Pablo Neruda, Miguel Ángel Asturias sau Isabel Allende – și Andrew Wylie International Agency – agenția-titan pentru piața anglo-saxonă, cu sedii la New York și Londra și un portofoliu impresionant, o listă care include nume precum Salman Rushdie, Philip Roth, Saul Bellow, Vladimir Nabokov, Orhan Pamuk, Amos Oz sau Mo Yan – comunicau oficial (la capătul unei perioade presărate cu nenumărate speculații) că au ales să fuzioneze, urmînd să devină Balcells-Wylie Agency. Citeşte tot articolul

Aventurile scriitorului Popescu – Rachețul gentilom

— E din inimă, să știi, spune Popescu, privindu-l în ochi pe redactor. Am pus în carte tot ce am eu mai bun, mai frumos. Am recitit și, nu că vreau să mă laud, e cel mai bun lucru pe care l-am scris vreodată. — Mda, zice și redactorul, cu voce albă. Așa mi-ai zis și anul trecut. Era cel mai bun, evăr. Sau mă înșel? Ba nu, nu mă înșel. — Anul trecut? Popescu se strîmbă, nemulțumit. Anul trecut nu se pune. De altfel, mi l-ai respins. Bine mi-ai făcut, deși… Redactorul își coboară ochelarii de pe nas și îl privește în ochi pe domnul autor, ridicînd o sprînceană. — Mi-ai zis atunci – rostește el rar – să mor, m-ai blestemat pînă la a șaptea spiță, m-ai reclamat că sînt șeful conspirației mondiale, m-ai șters de pe Feisbuc, te-ai jurat c-ai să tocmești niște racheți să mă ciumpăvească – exact așa ai zis – și că ai să mă urmărești pînă la capătul… — Hai, mă, rachețu' era personajul negativ… — Știu, știu, patru clase, un geniu, ascultă Bach, își jupoaie victimele, are, adică avea cont în Elveția și acces la Cartea morților tibetani, căuta în gunoaie, se cazase la Hilton, dona bani pe internet copiilor autiști, făcea sex sălbatic cu eroina… — Nu, nu, nu! Ăla nu era sex sălbatic. Era cu perversiuni. O mare diferență! Un personaj negativ nu știe să iubească sălbatic. Sufletele damnate sînt blestemate… — Mda, așa e cu damnații. Sînt blestemați. Pentru că au avut o copilărie nefericită. Sărac lipit, într-un sat neelectrificat din nordul Moldovei sovietice, uitat de lume. Unde mai pui că fusese abuzat de mătușa Evita. — Elvira. Bogătașa. Cea care îl și inițiază în amorul tantric, fără voia lui. — Mda, și băiețelul cu cele patru clase ale lui s-a apucat, brusc, de crime. De aia îi plăcea Bach, am înțeles perfect… Ca să-l calmeze. Cu toate astea, avea o aură, iar cînd a întîlnit-o pe Francesca… — Francisca… — Da, avea o aură violacee, pe care numai ea o vedea. — N-ai înțeles! Era corpul astral. — Ba da, am înțeles. Mi l-ai descris pe treizeci de pagini, apoi regimul vegan și toate benficiile. L-am găsit pe net. Apoi l-ai abandonat, trei sute de pagini mai tîrziu, în Venezuela, pentru a treisprezecea zodie. Aia de dincolo de Pluto. Cînd cu extratereștrii. La sfîrșit, rachețu' regretă un capitol întreg, își amintește de copilăria lui nefericită și se căiește. Prin urmare dăruiește mănăstirii toată averea din Elveția. Dezvăluie poliției capii Mafiei și se călugărește. Corect? Tăcere. — Ce? – întreabă Popescu. — Nimic. Să vedem cum e ăsta. Dacă ăla a fost tot ce ai dat mai bun anul trecut, înseamnă că anu' ăsta ai dat lovitura. Dă-mi o lună răgaz. Și palma redactorului se pune liniștită pe manuscrisul gros. (va urma)

Din viața unui cronicar de carte: „Omul este un bulgăre de pămînt cu suflet nemuritor, lovit de valurile timpului"

Domnul Ionuţ Caragea mi-a trimis relativ recent, pe adresa Dilemei vechi, această scrisoare electronică: „Buna ziua, vă ofer, spre lectură această carte din ciclul Sindromul nemuririi, partea a IV-a şi partea a V-a. Întrucît colaborez cu peste 150 de reviste din ţară şi străinătate, nu voi face nicio diferenţă între ele, preţuindu-le pe toate în egală măsură. Dacă doriţi să le publicaţi, menţionez că nu am pretenţii materiale şi las la alegerea dumneavoastră selecţia citatelor. Dacă doriţi şi alte citate, pe o anumită temă majoră, vă rog să mă contactaţi şi vi le voi oferi cu mare drag. Toate gîndurile bune.” Citeşte tot articolul


Prima mea carte

Eu cred că există cărţi care merită păstrate în bibliotecă şi cărţi care nu. Citesc mult, dar în majoritatea timpului citesc romane poliţiste sau fantastice, după cum îmi cere starea curentă: poliţiste când sunt relaxată, fantastice când simt nevoia să evadez din propria-mi viaţă. Din când în când, citesc şi „literatură” şi, când nu sunt dezamăgită, ţin cărţile respective în bibliotecă. Citeşte tot articolul

Cartile luate de Maria, un copil de noua ani si jumatate, de la Bookfest 2014

Maria, un copil de 9 ani și jumătate, despre Bookfest 2014

Cu Maria v-am făcut cunoștință în urmă cu o lună și jumătate, atunci când am vorbit cu ea despre primele ei întâlniri cu cărțile, despre preferatele ei, despre alegerea volumelor și multe altele. A fost foarte emoționată când a citit interviul respectiv și, cumva, a căpătat parcă și mai mult drag de cărți și de... Bookaholic :). Astfel încât vineri seara am fost sunată de mama ei care mi-a spus că Maria ar vrea să scrie pentru noi un fel de cronică de târg, încântată peste măsură de experiența ei de la Bookfest, de librarii faini și scriitorii deschiși pe care i-a întâlnit și cu care a vorbit, de cărțile pe care și le-a luat. Firesc, ne-am entuziasmat și noi. Am fost foarte curioși ce va scrie Maria, un copil de 9 ani și jumătate, despre Bookfest 2014. Cum arată călătoria prin lumea cărților prin ochii ei? :) Vedeți mai jos. Citeşte tot articolul

marius chivu

Din viața unui cronicar de carte: Marius Chivu, “exponend al unei categorii nepermis de numeroase de loaze sălăşluind la Rîmnicu-Vîlcea”

Iunie 1998. Eram elev la un liceu din Rîmnicu-Vîlcea şi Dilema îmi publica, la „Poşta redacţiei”, o scrisoare (avea să fie debutul meu absolut) provocată de celebrul dosar, îngrijit de Cezar-Paul Bădescu, dedicat mitului eminescian. Mă declaram entuziast de încercarea colaboratorilor revistei (printre care, Mircea Cărtărescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, dar şi alţii) de a-l discuta pe Eminescu eliberat de clişee, şi scriam împotriva celor care văzuseră în asta «un complot împotriva valorilor neamului». Citeşte tot articolul

Din viața unui cronicar de carte: "Oculte Forţe mai conlucrară ca să-mi apară mutilată cartea aceasta"

Între timp, un alt cititor al acestei rubrici mi-a scris, de data aceasta pe privat: „În demersul dvs. ați început cam prea critic față de veleitari și prea puțin autoironic față de sine... Riscați să păreți un tip care priveşte de sus. Compasiunea dvs. față de genul acesta de oameni rămîne mimată. Şi tonul dvs. riscă să pară unul de milă dispreţuitoare.”

Înainte de toate, a nu se confunda rîsul cu superioritatea sau dispreţul, care oricum nu e opusul compasiunii. Rîsul poate fi cît se poate de benign – ţine de simţul umorului, nu de umori; iar pînă la dispreţ există indiferenţă, care nu e întotdeauna incriminatorie. Altfel spus, poţi rîde de ceva faţă de care nu te simţi neapărat superior, iar lipsa compasiunii nu e automat imorală. Citeşte tot articolul


Din viața unui cronicar de carte: "acest plic care conţine nu un volum de poezii, ci o vitrină a sufletului… "

„La naiba, de ce? De ce să-ţi pierzi timpul preţios de cronicar expunînd mesajele agramate ale tuturor ciudaţilor care îti cer să îi faci celebri?”, mă întreba, destul de legitim, o cititoare cînd am început această rubrică săptămîna trecută. Mi-am pus şi eu această întrebare şi am cîteva jumătăţi de răspunsuri. Citeşte tot articolul


Din viața unui cronicar de carte: "credetii ca as avea o sansa ?"

Ce nu se vede din meseria de cronicar de carte este faptul că - în afara scriitorilor profesionişti care înţeleg corect rolul, funcţia şi atribuţiile unui critic de carte - de foarte multe ori eşti tratat ca un funcţionar al unui imaginar Stat de drept estetic.

Ţi se cere să dai feedback pe manuscrise de sute de pagini (unele scrise fără diacritice sau într-o gramatică aproximativă), adică să citeşti şi să evaluezi, apoi, eventual, să şi redactezi textele unor necunoscuţi, să dai sfaturi şi să oferi reguli infailibile de scris, să ajuţi la publicare şi, eventual, la intrarea în Uniunea Scriitorilor – ca şi cum cronicarul de carte ar fi un doctor de manuscrise sacrificat în numele literaturii pentru toţi grafomanii şi veleitarii. Citeşte tot articolul