Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

“Însemnările de căpătâi” ale lui Sei Shōnagon

Pentru zilele acestea de primăvară vă propun o carte extraordinară, cu atât mai uimitoare şi mai plină de prospeţime cu cât a fost scrisă în urmă cu... zece secole. E vorba de cartea Însemnări de căpătâi a lui Sei Shōnagon – cea care a fost doamnă de onoare în suita împărătesei Sadako. În româneşte a apărut la Editura Rao, în 2004 (ediţia a doua, revizuită), în traducerea – şi cu prefaţa competentă – a Stancăi Cionca. Citeşte tot articolul

Zelda Fitzgerald spune o poveste: Acordă-mi acest vals

Acordă-mi acest vals este unicul roman terminat și publicat de Zelda Fitzgerald. L-a scris în mai puțin de două luni, într-o perioadă complicată, în care fusese spitalizată într-o clinică psihiatrică și diagnosticată cu schizofrenie. Zelda Fitzgerald și-a petrecut ultimii optsprezece ani de viață în astfel de clinici, timp în care a pictat, a scris jurnale, povestiri, a publicat acest roman și a lăsat un altul neterminat: Caesar’s Things. Citeşte tot articolul

Barcelona mitică şi modernă. Care Santos, „Încăperi ferecate”

Sunt unii scriitori care te fac să te îndrăgosteşti iremediabil de un oraş – aşa cum Eliade a salvat, în ochii mei, Bucureştiul, prin Carlos Ruiz Zafón am văzut cu alţi ochi Barcelona. Odată cu autoarea Care Santos, Barcelona a devenit un oraş şi mai încărcat de semnificaţii, mitic şi modern în acelaşi timp, melancolic şi plin de viaţă. Barcelona gotică şi misterioasă a lui Zafón capătă, la scriitoarea catalană Care Santos, noi valenţe, un oraş încărcat de istorie, de nostalgie, de doruri şi iubiri peste care timpul a aşternut vălul uitării, lăsându-i pe cei din prezent să poarte luptele lor, să plângă şi să râdă, crezând, în infinita lor naivitate, că ceea ce trăiesc ei este unic şi irepetabil. Citeşte tot articolul

”Teatrul lui Sabbath”, de Philip Roth – atunci când nu mai știi ce rol joci

Până la Teatrul lui Sabbath – romanul lui Philip Roth tradus de Editura Polirom – nu cred că am citit despre vreun personaj care să-mi displacă atât de tare. Este vorba despre protagonistul romanului lui Philip Roth, Mickey Sabbath, un fost păpușar ajuns la vreo 60 de ani, pentru care singura rațiune de a fi este sexul: “Mickey Sabbath cel ascetic. Călugărul Futaiului. Evanghelistul Desfrâului.” Citeşte tot articolul

”Viața și vremurile lui Michael K”, de J.M. Coetzee – manifest pentru libertate

Se vorbeşte despre Coetzee, printre altele eseist şi traducător, ca despre cel mai premiat scriitor de limbă engleză în viaţă – în 2003 lua Premiul Nobel, după două Booker Prize (primul scriitor care reuşeşte această performanţă), în 1983 pentru cartea aceasta, Viața și vremurile lui Michael K, şi în 1999 pentru Dizgraţie. Născut în Cape Town, Africa de Sud, a combătut apartheidul prin literatura sa şi a luat poziţie public, cerând guvernului sud african să renunţe la politica de segregare rasială şi de limitare a drepturilor persoanelor de culoare. Când i-a fost acordat Premiul Nobel, pentru romanele sale despre efectele colonizării în Africa de Sud, motivația comitetului suedez a sunat așa: „pentru explorarea slăbiciunii și a înfrângerii, pentru că surprinde scânteia divină din om”. Citeşte tot articolul

Zâmbiți, vă rog!, de Kurt Vonnegut – întâmplări ireale din realitate

În timp ce citeam primele fraze din “Confido” - prima din cele 14 povestiri din cartea americanului Kurt Vonnegut (1922 – 2007), “Zâmbiți, vă rog!”, apărută la editura Univers – făceam eforturi să mă agăț de ceva anume – o metaforă, o comparație etc. - care să mă conecteze la poveste. Stilul lui Vonnegut de a povesti, cu începuturile textelor directe, seci, nemelodioase, nu mi-a captat deloc atenția inițial, însă l-am descoperit puțin câte puțin, cu fiecare pagină, și a început să-mi placă fraza lui inteligentă și umorul tăios. Citeşte tot articolul

Alice B. Toklas găteşte. Ceva cu multe amintiri şi haşiş

Cartea de bucate scrisă de Alice B. Toklas este ultima raritate pe care am pus mîna, după ce am tot vînat-o, vreo doi-trei ani. Nu am vrut s-o comand online, am zis să văd dacă apare pe vreun raft. Şi a apărut: un singur exemplar, într-o librărie mică, genul de loc unde îmi şi închipuiam, de fapt, c-o să dau peste ea. Ştim că în celebrul cuplu Alice-Gertrude Stein, Alice era cea care gătea. Gătea, nu se juca. Asta pe lîngă multe alte lucruri la care se pricepea foarte bine, inteligentă şi spirt cum era. După ce Gertrude a murit, lui Alice i s-a propus să-şi scrie memoriile, lucru pe care l-a refuzat, argumentînd că Gertrude se ocupase deja de treaba asta, în Autobiografia lui Alice B. Taklas (trad. Florica Sincu, Editura Humanitas). Citeşte tot articolul

Memoria unei iubiri – „Să cunoşti o femeie” de Amos Oz

Într-un interviu din 2004 acordat Antoanetei Ralian, Amos Oz susținea că „singurătatea  e o opţiune şi nu un destin” (România literară nr. 39/ 2004). Oricum ar fi, singurătatea este o stare problematică, un timp al reevaluării, al reconsiderărilor. Personajele lui Amos Oz sunt supuse (sau – altfel spus – se supun) deseori acestui test, din care cauză prozele acestuia propun mai degrabă povești retrospective, trecute prin filtrul sufletesc al personajelor. Nu altfel stau lucrurile și în romanul din 1989, Să cunoști o femeie (traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, Iași, 2011). Citeşte tot articolul

”Râul care ne desparte”, de Ngugi wa Thiong’o – un roman despre lupta dintre tradiție și nou în Kenya colonizată

Zilele acestea ajung din ce în ce mai puțin să citesc literatură africană contemporană - cumva mă învârt între scrierile naționale, cele europene și americane. Și, odată cu volumul abia apărut la Editura Polirom, Râul care ne desparte (traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă), roman al scriitorului kenyan Ngugi wa Thiong'o, mi-am dat seama de cât de multe lucruri pierd pe drum, de cât de frumoasă este și literatura aceasta cu iz ”exotic” și cât de mult am de învățat în continuare.  Citeşte tot articolul

Poezia răsfăţată a dragostei – „Cartea dragostei” de Bogdan O. Popescu

Bogdan O. Popescu (n. 1971) este un poet atipic, aş spune. Absolvent al Facultăţii de Medicină şi deţinător a două doctorate în materie – unul despre moartea neuronală (la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti), iar celălalt despre mecanismele fiziopatologice ale bolii Alzheimer (la Institutul Karolinska din Stockholm), Bogdan O. Popescu este medic neurolog la Spitalul Clinic Colentina şi conferenţiar universitar la UMF „Carol Davila”. Citeşte tot articolul

Iepurele cu ochi de chihlimbar. Poveşti cu obiecte rare şi sertare de familie

În Iepurele cu ochi de chihlimbar, Edmund de Waal, un artist ceramist britanic, reconstruieşte traseul unei colecţii pe care o moşteneşte: 264 de netsuke, miniaturi japoneze, sculptate în fildeş, corn sau lemn. Făcînd asta, el încearcă să refacă, pornind de la arborele moştenitorilor care au avut legătură cu colecţia, o istorie tactilă a propriei familii, de-a lungul a cinci generaţii, şi a relaţiei lor cu acele frumoase şi fragile obiecte care au ajuns pînă la el. Citeşte tot articolul

Autismul şi noul Einstein. Kristine Barnett, „Scânteia”

„Am scris această carte deoarece sunt de părere că povestea lui Jake e reprezentativă pentru toţi copiii”, mărturiseşte Kristine Barnett, o americancă dintr-o suburbie muncitorească din Indiana, care a reuşit să depăşească o mulţime de preconcepţii şi de informaţii eronate despre una dintre bolile secolului nostru – autismul – şi să găsească, în dorinţa ei îndârjită de a explora potenţialul ascuns al copiilor ei, o modalitate de a sparge bariera dintre lumea exterioară şi universul incredibil de bogat care, în multe cazuri, e imperceptibil. Citeşte tot articolul

Joacă bine! „Piesă cu piesă”, David C. Robertson, Bill Breen

Nu ai zice, când vezi o singură piesă Lego – acea bucată de plastic, cu protuberanţe şi cu tuburi goale –, că a putut să stârnească neîncetat imaginaţia a milioane de copii de-a lungul existenţei sale, de peste 50 de ani. De la forme clasice, simple, până la construcţii uluitoare (o casă de două etaje, în mărime naturală), piesa Lego a strâns mereu, în jurul său, un grup de fani devotaţi, care au arătat de cât de puţin este nevoie pentru a-ţi pune imaginaţia la lucru. Diverse studii şi statistici au descris Lego drept cea mai populară jucărie a tuturor timpurilor, iar în 2007 Grupul Lego a fost declarat cea mai respectată companie din lume. Citeşte tot articolul

Ceva clasic, din Brazilia: ”Maşina lumii şi alte poeme”, Carlos Drummond de Andrade

E cît se poate de adevărat că poezia făcută din concret şi tranzitoriu poate eşua într-un reţetar plictisitor, cum se întîmplă şi cu minimalismul tras în serie în nenumărate încercări în proză, cum se întîmplă, de fapt, cu orice formulă împrumutată şi prost ajustată. În poezie, formulele de împrumut sînt parcă şi mai vizibile, acolo e greu să trişezi fără să se vadă şi din motivul ăsta oamenii încep să caşte cînd aud, din nou, despre o aşa numită poezie a concretului. Citeşte tot articolul