Literatură străină

Descoperiți literatura străină!

Sunt atâtea cărți de literatură străină care merită descoperite! Din atâtea apariții, nu știi uneori ce să alegi, cum să faci selecția și cum să citești cele mai bune cărți scrise de autori străini contemporani sau clasici. Prin recomandările noastre, sperăm să vă facem mai ușoară alegerea și mai plăcută lectura.

Cronici de carte

Citim cărți scrise de autori străini, facem recomandări, vă spunem ce ne-a plăcut, ce nu și ce merită să lecturați. Citim cărți clasice sau contemporane de literatura străină, descoperim noi scriitori străini și luăm pulsul lumii literare de peste tot.

Autori străini

Sunt autori străini mari cărora le citim și recitim cărțile (cui nu-i place Julian Barnes, Haruki Murakami, Orhan Pamuk, Salman Rushdie și atâția alții?), ne întoarcem uneori la clasici, alteori găsim scriitori străini noi, abia traduși sau pe care îi citim în altă limbă. Ne interesează și viețile lor, obiceiurile de scris, sfaturile pe care le dau cititorilor sau altor autori, povești și întâmplări relevante. Găsiți aici și interviuri cu scriitori străini care ne-au vizitat sau cu care am discutat pe e-mail.

Noutăți și traduceri de carte străină

Suntem la curent cu ce se traduce la noi din literatura străină, cu noutățile editoriale, uneori comparăm traducerea cu originalul și alteori ne gândim ce-am mai vrea să vedem tradus pe rafturile noastre din cărțile străine nou apărute.

Plăcerea de a povesti: Salman Rushdie, Seducătoarea din Florența

Salman Rushdie se află cu certitudine pe lista celor mai iubiți autori contemporani, multe dintre titlurile sale primind premii dintre cele mai importante, cum ar fi Booker Prize pentru Copiii din miez de noapte sau Whitbread Prize pentru Ultimul suspin al Maurului. Deși este cetățean englez, s-a născut în India, iar atracția Orientului nu lipsește în niciunul dintre volumele sale. Apărut în 2009, romanul Seducătoarea din Florența de Salman Rushdie este un basm care amintește de 1001 de nopți, căci forța de atracție a poveștii este la fel de importantă, ea fiind cea care poate schimba destinele oamenilor. Citeşte tot articolul

Când moartea devine năzuroasă – Intermitențele morții de Saramago

V-ați întrebat vreodată cum ar fi dacă am trăi veșnic? Nu puține sunt companiile de înfrumusețare corporală care încearcă să vândă diverse ponturi în vederea susținerii acestui mit activ în mintea consumatorilor. Dar, dacă traiul cel veșnic nu ar coincide cu încetarea degradării corporale pe care bătrânețea o presupune, dispariția morții ar putea, brusc, să nu mai fie o idee atât de atractivă. „A doua zi, nimeni n-a murit.”, așa își începe Jose Saramago romanul intitulat Intermitențele morții, poate cel mai interesant volum al său. Într-o singură țară, începând cu data de 1 ianuarie, moartea se hotărăște să nu mai vină. Nimeni, nici măcar bolnavii terminali, nu mai moare. Evident, prima reacție este de bucurie, oamenii având impresia că tocmai au scăpat de cea mai mare frică a vieții lor și că, din acel moment, întreaga existență li se va schimba radical. Însă lucrurile nu stau chiar așa, căci oamenii nu încetează să îmbătrânească. Citeşte tot articolul

De ce avem încă nevoie de feminism. „O femeie singură” de Dario Fo şi Franca Rame, regia Véronique Widock

La baza companiei italiene de teatru Fo-Rame, înfiinţată de Dario Fo – câştigător, în 1997, al Premiului Nobel pentru Literatură (cu motivaţia că, „în tradiţia măscăricilor medievali, a pedepsit puterea şi a restaurat demnitatea celor umiliţi”), şi Franca Rame, actriţă şi scriitoare, în 2006 şi senatoare a Piemontului, stă un proiect ambiţios, iar  pentru Italia anilor ’60-70’ extrem de controversat, acela de a zgudui o serie de atitudini înrădăcinate adânc în societate, precum lipsa evidentă de drepturi egale între femei şi bărbaţi, tirania Bisericii în aspecte legate de căsătorie şi divorţ, în general un conformism sufocant, care pentru multe femei însemna o pierdere totală a identităţii. Citeşte tot articolul

Infernala maşinărie a amintirilor. Philippe Djian, „Greşeli de neiertat”

Cine ascultă muzica elveţianului Stephan Eicher ar putea fi interesant şi de omul care se află în spatele versurilor în franceză – Philippe Djian, prolific autor francez de origine armeană, câştigând celebritatea odată cu romanul 37°2 le matin, care a şi fost ecranizat de Jean-Jacques Beineix. Printer cele mai recente cărţi ale sale se numără Les Impardonnables (2009), tradus şi la noi anul acesta la Editura Trei, cu titlul Greşeli de neiertat, o dramă de familie, în care relaţiile disfuncţionale, trădările şi chiar cruzimea nu mai lasă loc iertării sau împăcării. Romanul lui Djian răstoarnă clişeul că în familie există întotdeauna un drum al întoarcerii, o mică portiţă ce ne rămîne deschisă indiferent de greşelile pe care le-am comite. Dar atunci cînd greşelile se tot repetă, cînd sînt făcute cu luciditate şi cu conştientizarea totală a răului provocat, atunci sângele... se poate face apă. Citeşte tot articolul

Între două lumi cu Orhan Pamuk

Despre Orhan Pamuk se vorbește destul de mult pe scena literară, mai ales că a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2006. Fascinația pe care distincția Orient-Occident a exercitat-o asupra modului de a gândi românesc poate fi acum readusă în discuție prin intermediul acestui autor. Mai ales când este vorba despre o carte precum Fortăreața albă, apărută întâi la Cartea Românească și trecută apoi în portofoliul Poliromului. Volumul aduce în prim plan foarte multe dintre temele literare care i-au fascinat permanent pe autori: tema manuscrisului găsit, tema sclaviei, a distincției dintre Orient și Occident, a dublului, a spațiului care nu poate fi luat în stăpânire, a exoticului și nu numai. Ai uneori impresia că Pamuk s-a jucat deconstruind întreaga istorie literară pentru a face un nou puzzle postmodern. Citeşte tot articolul

Cu Cepelică prin universul legumelor

Gianni Rodari este poate cel mai îndrăgit autor care li se adresează celor mici și nu numai. Și, dacă citim măcar una din cărțile sale, nu ne va fi greu să înțelegem de ce. Nu e ușor lucru să imaginezi o poveste pentru pitici în care binele să învingă, că de!, dar care să fie și suficient de amuzantă cât să nu-i plictisească pe puștii cei energici după doar două pagini. Iar Gianni Rodari reușește să facă, de fiecare dată, această minune chiar cu asupra măsură, motiv pentru care are mulți cititori și printre adulți. Citeşte tot articolul

Susan Sontag, Roland Barthes şi Jean Baudrillard, despre fotografie

Prin anii ’70, erau des întâlnite, în rândul teoriilor despre fotografie, idei care susţineau aspiraţia acestei arte către obiectivitate, capacitatea ei de a reflecta realitatea. O serie de cărţi şi de studii din acea perioadă vorbesc despre „realitatea” pe care reuşeşte fotografia să o surprindă (de pildă, o teorie vehiculată în epocă, a lui Joel Snyder şi Neil Allen, în Photography, vision and representation, din 1975, susţinea că, datorită procedeelor tehnice, fotografia poate să elimine subiectivitatea umană), dar, de prin anii ’90, perspectiva asupra capacităţii fotografiei de a păstra obiectivitatea s-a modificat radical (John Urry, în The Tourist Gaze, din 1990, scria că trăim într-o lume în care totul e o copie şi în care masca pare cea adevărată). Trei scriitori celebri care, în textele lor, au analizat în profunzime rolul imaginii în societatea contemporană au vorbit şi despre fotografie: Susan Sontag, Jean Baudrillard şi Roland Barthes, abordând perspective variate, de la o pură analiză tehnicistă până la o filozofie fatalistă a pierderii reperelor realului. Citeşte tot articolul

Lupta pentru libertate: Fata pierdută, de D.H. Lawrence

Iubitorii de literatură clasică se pot bucura de apariția volumului Fata pierdută, poate cel mai accesibil roman al lui D.H. Lawrence. Pasiunea lui Lawrence pentru psihanaliză și teoria lui potrivit căreia simțurile au întâietate și omenirea a ajuns în punctul în care trebuie să se reîntoarcă spre atavism pentru a se revitaliza sunt două dintre cele mai puternic conturate teme ale cărții. Ca și în celelalte romane ale sale, și aici Lawrence reușește să facă praf, cu ironie și foarte mult umor, teoriile referitoare la moralitatea castă și la absoluta nevoie de interzicere a iubirii libere. Citeşte tot articolul

A minţi sau a nu minţi? Dan Ariely, „Adevărul (cinstit) despre necinste”

Minciuna şi înşelăciunea nu apar doar la nivel înalt, în politică sau pe Wall Street, ci ne afectează toate aspectele vieţii, chiar atunci când credem că urmăm o linie etică. Despre cum ajungem să practicăm înşelăciunea şi chiar să ne furăm singuri căciula vorbeşte Dan Ariely în cartea Adevărul (cinstit) despre necinste. Cum îi minţim pe toţi – dar mai ales pe noi înşine, apărut de curând la Editura Publica (unde s-au mai publicat până acum, de acelaşi autor, Iraţionalitatea benefică şi Iraţional în mod previzibil, cărţi ce aduc o perspectivă inedită asupra raportării la lumea afacerilor: după cum indică şi titlurile, uneori este mai bine să nu urmezi linia pe care o consideri cea raţională, ci să încerci şi mici devieri îndrăzneţe). Citeşte tot articolul

Atunci cînd dragostea împinge la fanatism. Salman Rushdie, „Shalimar the Clown”

La un prim nivel o carte de dragoste, romanul Shalimar the Clown este, în esenţă, o pledoarie pentru toleranţă, punînd accentul pe faptul că tendinţa către fanatism şi alunecările oamenilor în direcţii extremiste sînt mai degrabă provocate de un context socio-politic nefavorabil decît de înclinaţii naturale. Kaşmirul descris de Rushdie este înfăţişat ca un tărîm neverosimil de liniştit şi armonios, parcă atemporal, înainte ca India şi Pakistan să înceapă războiul pentru această zonă. Singurele conflicte care apăreau între satele Pachigam (predominant musulmană) şi Shirmal (predominant hindusă) erau legate de întrecerile culinare, fiecare încercînd să deţină supremaţia. Prieteniile se legau între oamenii dintre cele două sate, indiferent de orientarea religioasă – religia nu este, iniţial, motiv de dezbinare, atît musulmanii, cît şi hinduşii au vederi moderate şi chiar căsătoriile inter-religioase puteau avea loc. Citeşte tot articolul

Fuga spre viață prin moarte: Patrick Modiano, În cafeneaua tinereții pierdute

Câștigător al multor premii literare, publicând câte un roman la un interval de maximum trei ani, Patrick Modiano este un scriitor iubit. Nu numai că melancolia romanelor sale nu-i poate lăsa indiferenți nici măcar pe cititorii blazați, ci pentru că profunzimea cu care acesta pătrunde în sufletul omenesc, încercând să scoată la iveală enigma pe care fiecare om o ascunde te face instantaneu să te atașezi de subiectele lui. Și, dacă este să luăm în considerație și naturalețea cu care scrie, atunci ne putem da imediat seama că avem de-a face cu un mare scriitor. Citeşte tot articolul

Rănile realităţii, vindecate prin fantastic. Haruki Murakami, „Cronica păsării-arc”

Dintre romanele lui Haruki Murakami, Cronica păsării-arc (1994) reuşeşte cel mai bine să inducă o senzaţie de stranietate la toate nivelurile şi încă din primele pagini. Totul pare a fi de pe altă lume – o lume văzută parcă prin lentila distorsionantă a unui iluzionist –, cu alte reguli şi chiar cu alte legi fizice. În acest roman, nu se poate delimita lumea reală de cea ficţională, căci aşa-zisa realitate nici măcar nu mai are reprezentanţi, aşa cum se întâmplă totuşi în alte cărţi ale sale. În Cronica păsării-arc, toate personajele par a fi absorbite într-o dimensiune în care nimic nu este ceea ce pare şi din care o întoarcere nu este posibilă, căci nu există acel altundeva al „normalităţii”. Totul este supus imprevizibilului, iar personajele trebuie să se adapteze rapid evenimentelor ce le dau peste cap existenţa. Abia în IQ84, cel mai recent roman al său, Murakami va mai explora atât de îndrăzneţ şi de complex un tip de fantastic ce nu este nici realism magic, nici SF tehnicist, ci o scriitură în care oniricul şi fabulosul se întreţes pe un fundal al contemporaneităţii, ce pare că poate îngloba atât rutina, banalul, cât şi extraordinarul. Citeşte tot articolul

Jorge Edwards, un postmodern chilian – Casa lui Dostoievski și Originea lumii

Unul dintre cei mai importanţi scriitori chilieni ai momentului, Jorge Edwards (căruia i-am luat și noi un interviu), a fost în România anul acesta cu ocazia publicării celui de-al doilea roman al său, Originea lumii. A mai fost publicat şi romanul Casa lui Dostoievski, o poveste impresionantă a unui tânăr scriitor şi a boemei literare chiliene a anilor ’60. Jorge Edwards este un scriitor prolific, care a publicat mai mult de doisprezece titluri până acum şi care continuă să scrie cu fervoare. Este laureatul Premiului Cervantes, cea mai importantă distincţie literară a lumii hispanice. Citeşte tot articolul

Citind literatură în muzică

Referinţe literare în muzică sunt numeroase, de la titluri de formaţii până la inserţii mai subtile în cadrul versurilor. În lista de mai jos, am început cu o serie de formaţii al căror nume trimite la un text literar, apoi am căutat mai amănunţit şi am descoperit la alte formaţii (sau la alţi cântăreţi) neaşteptate referinţe literare. Majoritatea formaţiilor şi cântăreţilor din această listă intră în categoria rock. Vă invit şi pe voi să descoperiţi alţi cântăreţi şi alte formaţii din genuri diferite. Citeşte tot articolul

Seducţia lecturii – de la delectare la puterea de control. Mikkel Birkegaard, „Biblioteca umbrelor”

Când ne gândim la literatura nordică, ne vine în minte mai întâi genul poliţist sobru, bine construit, de apreciat prin modul în care revigorează un domeniu intens speculat. Aşa că atunci când am început romanul Biblioteca umbrelor, mă aşteptam la un thriller de acest gen, deşi celălalt roman al lui Mikkel Birkegaard, Condamnat la moarte, se remarca printr-o structură vizibil diferită – fără a fi dark, Condamnat la moarte reuşea să îmbine armonios suspansul tipic  unei cărţi poliţiste cu fluiditatea unui roman fantasy. Dar Biblioteca umbrelor (Libri di Luca), care e romanul său de debut (2007), nu se mai apropie nici măcar prin atmosferă de thrillerele nordice, ci de misterul şi poezia din cărţile italianului Eco (de altfel, Jon, personajul central al cărţii, este pe jumătate italian). Citeşte tot articolul