Bookaholic

Că mulţi dintre marii filozofi şi gânditori, de la noi şi nu numai, au fost misogini e un fapt bine ştiut – Kant, Schopenhauer, Noica, G. Călinescu etc. – nimic surprinzător. Mai uimită am fost însă când am dat peste volumul de Scrieri alese de Garabet Ibrăileanu, apărut la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în 2010.

Când vorbim despre criticii de la începutul de secol XIX, Garabet Ibrăileanu apare ca o figură de intelectual cu vederi deschise, un critic care a trecut de la a susţine specificul naţional la a promova filonul estetizant. Volumul aduce în prim-plan şi latura de publicist a lui Ibrăileanu, făcând cunoscute cititorilor o serie de articole scrise în anii ’20, în Viaţa românească. Surprinzător, sobrul Ibrăileanu se aventura în consideraţii frivole şi îşi expunea părerile despre modă, căsătorie, femei. Poate că de la această figură mai modernă a epocii, te-ai fi aşteptat să aibă vederi mai moderate, dar nici Ibrăileanu nu a fost mai „open minded” decât G. Călinescu sau Camil Petrescu: pentru el, femeia este, oricât şi-ar învălui părerile într-o notă „filozofică”, încercând să justifice ontologic diferenţierea între sexe, cetăţean de rangul al doilea.

Haideţi să vedem ce se scria într-una dintre cele mai cunoscute publicaţii ale epocii la care încă ne raportăm ca la un timp privilegiat, un „timp de aur” în care arta şi cultura se dezvoltau nestingherite. Pentru Ibrăileanu însă, nu era deloc o perioadă idilică, ci o epocă în care domină „snobismul imoralismului”, dar recunoaşte că nu îşi ţine ideile în frâu „de frica spiritelor «emancipate»” (cuvântul „emancipat” se pare că nu putea avea decât conotaţii negative pentru el).

Aşa că, nici mai mult, nici mai puţin, vrea să facă „psihologia femeii”, iar punctul de rezistenţă în această colecţie de articole este cel intitulat chiar „Misoghinismul” (dacă s-a vrut o ironie, tentativa a eşuat clar). După cum era de aşteptat, Ibrăileanu porneşte de la obositul clişeu al „femeii ca mister inegalabil” şi ca deţinând un singur rol esenţial: „de a purta şi creşte copiii, de a fi zeiţa casnică”, fapt care „o face nesociabilă, dacă nu chiar antisocială”.

Nu omite niciun clişeu: „femeia e elementul conservativ, bărbatul e elementul progresist”, „femeia e, în toate, pasivitate, iar bărbatul, acţiune”, „bărbatul e ministrul departamentului din afară, femeia – al celui dinăuntru”. „Limitare de atribuţii admirabilă”, completează apoi. Şi dacă această delimitare se încalcă, lui Ibrăileanu i se pare ceva periculos – pentru păstrarea „ordinii” lumii aşa cum o ştim. Nu e de mirare că Ibrăileanu considera că mariajul din iubire este cel mai rău şi că „mizerabilul amor” este o „otrăvitoare pasiune”.

Iată care sunt plusurile femeii, în concepţia lui Ibrăileanu: ghiceşte cu uşurinţă ce e în sufletul oamenilor (asta datorită rolului ei de mamă şi de „supusă a bărbatului”); are o minte ascuţită, dar asta numai pentru că, „măritişul fiind încă cea mai sigură carieră a femeii, ea trebuie să aibă o minte ascuţită, spre a captura un bărbat şi apoi a-l păzi să nu fugă” (ce imagine de teatru bulevardier!); un anume tip de sentimentalitate pe care Ibrăileanu o numeşte „casnică”; sentimentul de familie – căruia Ibrăileanu îi dă o conotaţie de-a dreptul patologică, arătând că acest sentiment o face pe femeie să-i considere pe cei din afara casei drept… duşmani! Apoi, „delicateţa ei în realităţile iubirii”.

Minusurile: inteligenţei femeieşti îi lipseşte puterea (!), adică forţa motrice: „proiectile admirabile, fără explozibile suficiente”; de aici, derivă şi lipsa de logică; impresionabilitatea, care dă ceea ce Ibrăileanu consideră a fi defectul capital al femeii: lipsa de obiectivitate. Generozitatea, precum şi iertarea şi uitarea nu sunt apanajul femeii, acestea sunt însuşiri eminamente bărbăteşti. Aşadar, ea e vindicativă, dar Ibrăileanu o scuză tot prin statutul ei de supusă, care îi dezvoltă un astfel de comportament.

În privinţa sentimentelor mai înalte, Ibrăileanu nu are nicio îndoială în privinţa inferiorităţii femeii: i se pare „imposibil să nu se recunoască că bărbatul le are în grad mult mai înalt” – anume sentimentul metafizic, religios, al adevărului, sentimentele pentru natură şi arte.

Ibrăileanu mai vorbeşte şi despre aşa-zisa fascinaţie a femeilor pentru bărbaţii urâţi, care pot inspira numai mari pasiuni, pe când cei frumoşi, doar capricii. Deşi pare să argumenteze această atracţie pe care, zice-se, ar exercita-o bărbaţii care nu se bucură de „fatuitatea frumuseţii” printr-o purtare mai sensibilă a acestora, ajunge să se întrebe dacă nu cumva concepţia lui Faguet, critic şi istoric literar francez, nu e cea corectă: acesta demonstrează că bărbaţii urâţi sunt, de fapt, mai periculoşi pentru nevoia de siguranţă a femeii, şi că femeile se înşală atunci când caută siguranţă în aceştia. „Bărbatul urât, fiind prin definiţie provocator de pasiuni mari, el nu prezintă nici o siguranţă pentru viitor… Dacă e vorba de siguranţă, sentimentul ei natural ar trebui s-o înveţe să iubească un bărbat frumos”. Unde o fi logica aici, atribut esenţialmente masculin?

Dar Ibrăileanu se crede cu adevărat un spirit deschis, şi asta e vizibil atunci când inserează câte o ridicolă tentativă de obiectivare, de genul: „Că şi ei, bărbaţii, sînt lipsiţi de alte calităţi, apanagiu al femeilor, asta ei n-o văd! Cine vede vreodată ce-i lipseşte?” Poate că aceasta este şi cea mai tristă parte în ceea ce priveşte concepţiile lui Ibrăileanu şi ale celor asemenea lui (inclusiv din epoca noastră): lipsa de asumare. Eşti misogin, accept-o şi recunoaşte-o.

A fi misogin şi ipocrit, crezându-te deschis la minte, este o combinaţie şi mai ridicolă. Ideea de superioritate ţine de judecata societăţii, afirmă Ibrăileanu, „dar parcă tot mai superioară e acea maşină logică şi meditativă care a creat filozofia, ştiinţele, artele”. Şi totuşi, Ibrăileanu, formator de opinie, nu se considera misogin.