Bookaholic

Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut.

Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul.

Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim –, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul.

„Îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele. Îi voi chema pe toţi în jurul tău. Vei simţi mirosul prafului de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei îngheţa de frig pe cîmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni.
Te voi trimite călare pînă dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plăcinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu grîu şi-ţi vei scăpa viaţa în pivniţa culei bătrîneşti ori în apele Dunării.
Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Armatei Dunărene în Bucureşti.
În jurul tău vor dansa cadîne cu văluri de mătase şi fete din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depărtare va răsuna clocot de luptă.
Vei iubi.
Vei duşmăni.
Vei păcătui şi te vei ierta.
Vei ieşi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.

Vino cu mine!” (Simona Antonescu)

„Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu – fragment

Colecţie: Fiction Ltd.
Editura Polirom
576 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală

Manuc căzuse în mijlocul drumului. Urmăritorul său îşi căută alte victime. Obrazul băiatului se afundase într-o băltoacă fierbinte, cu miros de Dunăre. Copita unui cal lovi băltoaca pe lângă tâmpla lui, împroşcând cu stropi, iar călăreţul căzu secerat la pământ.

Preţ de o clipă, tâmpla oşteanului şi a copilului odihniră una lângă cealaltă. Din ochii larg deschişi ai spahiului, viaţa se scurgea în băltoaca fierbinte ce-i primise pe amândoi. O spaimă vie ca un animal năvăli în pieptul lui Manuc şi-i urcă iute în urechi, asurzindu-l. Din coşmarurile trecute ştia că este bine să te îndepărtezi cât mai curând de lângă un luptător căzut la pământ, pentru că cel mai adesea primea o ultimă lovitură de sabie, pentru siguranţă.

Se ridică cu mişcări dezordonate, ca ale paiaţelor pe sfori atunci când păpuşarul a încheiat reprezentaţia. O durere îi străpungea piciorul stâng ori de câte ori încerca să se sprijine în el. Apa băltoacei din care se ridicase i se scurgea încet dintr-o sprânceană către ochi. Se şterse, dar palma întâlni în locul apei sânge cleios. Se scutură scârbit şi mai privi o dată băltoaca. Izvora din vecinul lor, Ahmed efendi cel cu cherhanaua, căzut în pragul casei de peste drum. Sângele lui mirosea a Dunăre. Ori poate Dunărea se obişnuise să miroasă a sânge, prin părţile locului.

Îşi spuse că trebuie să ajungă, cumva, înapoi în casa din care îl scosese cu un şut ienicerul, ca să cerceteze dacă toţi cei mici, fraţii şi surorile lui, au ieşit din flăcări. Frica însă i se vărsa în valuri de leşin moale prin vene, iar picioarele îi rămaseră înţepenite locului. Pe mijlocul drumului venea alergând către el Mustafa, prietenul cel mai bun, băiatul unui samsar cu canton ceva mai jos de casa lor. Îşi pierduse pe undeva cămaşa şi imineii şi alerga desculţ, numai în şalvari.

– Manuc! strigă băiatul cu o nădejde nouă în glasul înspăimântat. Manuc!

Erau de-o seamă şi obişnuiau să-şi petreacă vremea împreună, atunci când părinţii lor nu aveau treburi pentru ei. Nu mai departe decât zilele trecute, pentru cea dintâi oară în viaţa lor, îşi pregătiseră pe ascuns o narghilea în dosul prăvăliei lui Martiros Mârzaian, din tutun şterpelit de Manuc de sub tejghea, şi trăseseră amândoi, cu importanţă, ca şi cum ar fi intrat pe uşa din spate într-o lume care încă le refuza intrarea prin faţă.

– Manuc! îl scutură Mustafa cu putere de braţ, atunci când ajunse în faţa lui. La Dunăre, Manuc! La Dunăre, iute! Arde tot oraşul!

Avea faţa plânsă şi şalvarii plini de sânge. Manuc îl privi în ochi şi frica încetă să-i mai curgă prin vene. La Dunăre însemna în direcţie opusă casei în flăcări, care ar fi trebuit cercetată. Însemna departe de toate aceste strigăte ieşite parcă din iad, departe de oamenii spintecaţi în jurul său. Picioarele i se mişcară din nou. Prinse la rândul său braţul lui Mustafa şi, potriviţi pe acelaşi pas, alergară către marginile oraşului, către noaptea netulburată de flăcările duşmănoase.

Ajunseră la malurile galbene şi îşi afundară picioarele în lutul lor alunecos. Zarva luptelor rămăsese în spate, stingându-se din ce în ce mai mult, cu fiecare pas pe care îl făceau în noapte. Coborâră către unul dintre ochiurile cunoscute lor din zilele de scaldă, cu ape liniştite şi bătute uşor de sălcii pletoase. Îşi înfăşurară crengile moi în jurul mâinilor, ca pe nişte sfori, şi îşi dădură drumul în apă.

Înotau liniştit tot pe lângă mal, pe sub sălcii, iar picioarele li se încurcau din când în când în ierburi, ori vreo creangă le zgâria gleznele. Buzele li se învineţiră de frig. Când zgomotele ce-i urmăreau încetară de tot, se opriră şi priviră oraşul. Între ei şi vâlvătăi se întindea o noapte ca smoala, tăcută şi curată, din cer până jos, în apa care-i ascundea.

Manuc se scufundă până la ochi, lăsând Dunărea să-l cureţe de sângele străin, de frică şi de amintiri. Lacrimile care-i umplură ochii atinseră faţa apei şi porniră împreună cu ea la vale, către răsărit.

– Nu plânge, Mustafa, îi spuse copilului de lângă el, pe care-l simţi scuturat de spasme. O să ne întoarcem.

Apoi tăcu, lăsând vorba neisprăvită, pentru că ştia că nu întoarcerea lor era necazul, ci lucrurile pe care le vor afla la întoarcere, iar acelora nu le aflase o dezlegare. Îşi petrecu braţul împrejurul umerilor lui Mustafa şi ieşiră pe buza malului, la adăpostul trestiilor. Se aşezară în pământul jilav, cu genunchii strânşi la gură şi cu braţele colac în jurul lor. Era frig. Prea frig pentru un miez de vară. Nicio adiere nu făcea trestiile să sune. Doar clipocitul slab al apei se auzea din când în când, rar.

Şi dintr-odată, în faţa lor zarea se albi peste Dunăre şi un soare cât gămălia de mic scăpă deasupra orizontului.

Se făcea ziuă în lumea lor ce se zbătuse să treacă noaptea.

Micul Manuc înfipse degetele adânc în pământul clisos al malului. Atingerea lui era mătăsoasă. Îi plăcea mătasea. Nu avea prea des ocazia să o simtă sub palme, dar de fiecare dată când se întâmpla, îl liniştea. Atingerea şi rostirea cuvântului îl făceau să se simtă în siguranţă.

Mătase.

Mătasea aşternuturilor din odaia cu pereţi de piatră a Hanului Şerban Vodă.

Manuc sări ca ars din pat, trăgând după el aşternuturile de mătase în care îşi încleştase degetele. Cămaşa de noapte era umedă în jurul gâtului, iar părul i se lipise în şuviţe de tâmplele transpirate. Respiraţia precipitată, ca după o fugă înspăimântată, i se linişti încet, pe măsură ce ochii lui cercetau odaia. Avea treizecişiopt de ani şi era departe de focul din copilăria sa. În noaptea aceea pieriseră cea mai mică dintre surori, aflată încă în leagăn, şi cel mai mare dintre fraţi, părinţii lui Mustafa, toţi cei trei unchi ai lui şi jumătate dintre băieţii de pe strada lor.

Despre Simona Antonescu

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller şi a fost reeditat în 2016 în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, Darul lui Serafim.