Pe Cătălina am citit-o în multe locuri, sau ar fi mai bine de zis că am citit-o peste tot unde am găsit-o. Cel mai des în utlima vreme e de găsit pe Ginger Group, unde de câteva ori pe săptămână ne loghează la o realitate care se construieşte altfel: vizual, cu poveşti, oameni de bine şi cărţi faine. O realitate în care ţi-ai cam dori să trăieşti tot timpul. Iar dacă e s-o asculţi pe Cătălina, nici nu mai pare aşa de greu.
Când am scris aventurile lui Uşu în căutarea mării habar n-aveam că voi mai scrie vreodată o altă poveste pentru copii. Oricum, totul pornise ca o joacă – Răzvan Penescu, liternet – mi-a arătat picturile Iulianei (pe care la momentul ăla n-o cunoşteam) şi m-a rugat să încerc să compun ceva pe ele; dacă merge bine, dacă nu, iarăşi bine.
Ca o paranteză, la trei ani după ce a apărut Ușu, la un interviu de angajare am aflat că viitoarea mea șefă avea în dormitor pe un perete tabloul cu măgărușul desenat de Iuliana.
Se pare că a mers, de vreme ce tot Răzvan m-a bătut la cap în ăștia șapte ani să mai scriu. De gura lui am început lucrul la a doua poveste, care e aproape gata. E tot pentru copii sau pentru oameni mari cu suflet de copil – prietenii mei care au aruncat un ochi pe ea zic că e frumoasă. O să aibă și desene, dar mai durează un pic până când o voi scoate din cufăr.
Nu ştiu dacă voi mai scrie şi altele, poveştile pentru copii sunt, cred, cele mai grele texte de compus – îi invidiez pe cei care o fac sau par că o fac cu uşurinţă toată viaţa lor. Sunt singurele texte la care am simțit că rup bucăți din mine ca să le creez; ciudat sentiment, dar interesant mod de a-ți explora sufletul și imaginația.
Scrii pentru Ginger Group, te-am citit în Dilema Veche, Agenda Liternet etc. Şi nu doar despre cărţi, mai ales despre oameni, filme şi pictori care ţin realitatea pe loc: o depliază, repliază… Sunt diferiţi, dar au acelaşi feeling, unul superreal, pentru mine a la Ron Mueck, sculptorul (se vede că tu îi alegi pe toţi, asta îi unifică :). Cum se împacă toate lucrurile astea într-o singură săptămână, într-o singură Cătălina…?
Bine 🙂 Cătălinele se plac între ele, mai ales cu acea Cătălina care în timpul zilei lucrează la bancă. Nu aleg subiectele după vreo schemă anume, dar îmi plac poveștile despre oameni frumoși, considerați cel puțin speciali, ca să nu zic ciudați. Și îmi place să scriu despre realitatea pe care o văd, deși cu siguranță nu e cu mult diferită de cea a altor oameni – poate doar eu o exprim mai plastic. I love being me, de fapt – să am o curiozitate apropiată de voyeurism, din care să trăiesc zile întregi plutind.
De exemplu, toamna asta a fost minunată – am avut două întâlniri miraculoase: Gigi Căciuleanu și Dhafer Youssef, plus povești despre teatru spuse în particular cu două dintre actrițele mele favorite – Elena Popa și Fatma Mohamed. Și o vizită la Comana, la casa soților Naum, unde e o energie pozitivă incredibilă. Întâlnirilea astea, cu oameni și locuri, mă inspiră să scriu ce scriu, să fiu cum sunt.
Eu cred că tu faci asocieri tot timpul, ţii o forfecuţă şi un tub de lipici ascunse – ele taie, apoi lipesc, desenează punţi, mixează: scenele din carte se duc în scene şi replici de film, scenele de viaţă se duc în scene pictate, scenarii de film, replici de carte. În ce încrucişări scenografice şi picturale ai distribui cartea ta preferată?
Îmi plac colajele, ce-i drept, poate de asta prefer să fac zig-zaguri printre amintiri culturale și artistice. Cred că toți facem, numai că unii le folosesc numai în viața trăită, nu și în cea scrisă. Iar toate se leagă, ca în problemele de algebră din generală – poate nu pare din ce scriu, dar sunt îngrozitor de rațională, iar legăturile mele merg mult pe această filieră, a pieselor unui puzzle.
E greu să aleg o singură carte, dar printre preferate se număra Tihna, de Atilla Bartis. Ar merge teribil de bine ilustrată de desenele filiforme ale lui Egon Schiele (revăzut “în masă” de curând la Viena – re-îndrăgostire fără regrete), într-un spectacol regizat de Radu Afrim și transpusă pe peliculă de Peter Greenway sau Steven Shainberg.
Unul dintre foarte mulți… chiar glumeam zilele trecute că sunt a cultural whore, mă îndrăgostesc foarte repede de foarte mulți artiști, de cele mai multe ori foarte diferiți. La prima mână zic Ian McEwan, că taman ce am terminat de citit volumul de povestiri în care îl citează pe Philip Roth (un alt favorit de-al meu) și le mulțumește băieților de la The Rolling Stones (e anul 1975, deci sunt încă băieți).
Mi-ar plăcea să îi văd vreun roman ecranizat de Kim Ki-duk. Iar ca soundtrack – eu aș pune Maria Tănase peste tot, și în filme mai twisted. Reorchestrată de Alexander Bălănescu sau nu, sună divin.
Şi totuşi, cum au început plimbările tale prin lumea vizuală şi vizionară: cu cărţi, cu filme, cu picturi? Toate deodată? (dacă-i aşa, înseamnă că forfecuţa şi lipiciul vin de hăt departe, de la ursitoare:)
Forfecuța și lipiciul le-am construit din întâlniri cu oameni tare mișto – cunoscuți sau nu, care au intrat în viața mea la momentul potrivit. Și cred că și datorită unei curiozități copilărești, pe care nu am pierdut-o cu anii, ci mai degrabă am cultivat-o intens. Primele au fost cărțile – tot Jules Verne-ul din colecția părinților, teancuri de romane polițiste, puține lecturi obligatorii (de exemplu, n-am citit Cireșarii, iar La Medeleni mi-au picat în mână abia în primăvară). Apoi au apărut filmele, unde mai am multe de recuperat, dar din fericire am câțiva prieteni apropiați care sunt mari cinefili și care mă îndrumă când mă simt pierdută. Și și mai apoi, fotografiile, picturile, street art-ul.
Mă bucur încă de o inocență a descoperirii care uneori îmi umple cu soare o zi mohorâtă. Țin minte că undeva la începutul anului trecut am găsit niște fotografii despre femeile ama și am avut impresia că am descoperit America. Rubrica mea preferată de pe gingergroup.ro e Look what I found, lucru care se și vede, cred 🙂
Mama se amuză spunând că m-a născut în autobuz, la cât de mult mă plimb. Eu râd și o dau exemplu pe o străbunică de-a mea, care, septuagenară puțin senilă, aștepta trenurile în gară în fiecare zi. Orice plimbare e ca o gură de aer proaspăt. Îmi place Bucureștiul foarte mult, însă mi-e și mai drag după ce fug din el câteva zile. Anul ăsta am călătorit foarte mult prin țară, dar am avut parte și de Londra, Veneția și Viena. Prefer trenul acolo unde se poate, pentru că pot citi, asculta muzica, dormi, trage cu urechea la conversații între necunoscuți. O imagine dragă dintr-un tren anul ăsta – la șase dimineața, înspre London Luton, pe câmpul înghețat sub bruma de martie, zburdau iepuri.
Cea mai lungă călătorie, tot cu trenul, a fost până în Istanbul; visez la Transsiberian și mă imaginez bând ceaiuri la samovar și cumpărând pe nimic mâncarea caldă de la localnicii care vin în gările din mijlocul pustietății. Cu vaporul nu m-am aventurat decât până la Sulina, dar am în plan o călătorie la Odessa, via Constanța.
Călătoresc ca să îmi bucur inima, cred că asta e cea mai simplă explicație. Mă simt în largul meu în alte țări/orașe, de parcă trăiesc vieți care nu-mi aparțin. Și apoi e bucuria că vii acasă și poți să împărtășești cu ceilalți tot ce ai văzut și trăit; la Ginger Group, we share beyond reason.
Când şi unde mai citeşti: ai colţuri preferate, muzici fetiş, papuci de casă cu efect Dorothy shoes?
Acasă citesc mereu între pături, cu ceai alături și lumină difuză. Vara, la ai mei, citesc sub nucul din curte. În vacanțe, deoarece călătoresc destul de mult singură, citesc printre picături – între două opriri la expoziții, la cafenelele unde îmi odihnesc picioarele ostenite, între așternuturi la final de zi. Nu e vreun loc anume de fapt – nu pot citi însă în cadă (mă ia cu amețeală) și în avion (zborurile îmi provoacă somnolență acută).
De cele mai multe ori renunț la o coloană sonoră atunci când citesc; uneori cuvintele trebuie să pice în ritmul lor în ureche, sunt fraze pe care le citesc ca la școală, cu voce tare – țin minte că în liceu am rămas fără voce cadențând Iliada.
Cele mai frumoase cărți pentru cel mai frumos sfârșit de lume imaginat vreodată (în cinema și în afara lui): Zenobia (Gellu Naum), Jurnal (Mihail Sebastian), Micul Prinț (Antoine de Saint Exupery).
Aș evada fără regrete în lumile scrise și descrise atât de bulversant pentru suflet de Llosa, Eliade și Capote. Și trișez și spun și Nabokov, Atwood, Barnes.
Să ne gândim la un dineu, dar nu la Le Dîner de cons, mai degrabă la Midnight in Paris. Care ar fi scriitorii români din zilele noastre pe care i-ai invita şi pe cine ai mai vrea să ai la masă. Lista maximă: 10 persoane. Poţi să ne spui şi locul, să aşteptăm măcar autografele 🙂
Ah, ce n-aş fi dat să fiu în pielea personajului lui Owen Wilson – chiar când am văzut filmul citeam Autobiografia lui Alice B. Toklas, pe care bănuiesc că a citit-o şi Woody Allen; lui filmul i-a ieşit mai savuros decât lui Gertrude cartea. En fin, lista n-o să fie atât de lungă – din motive necunoscute până şi mie nu prea citesc literatură română contemporană.
Dar mi-ar plăcea să împart o masă mare și albă cu Filip Florian, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, Radu Cosaşu, Herta Muller. Și ar mai fi niște domni care nu-s chiar romancieri (încă), dar știu povești mii și le aștern frumos pe foi: Marius Chivu, Radu Naum, Amicul Dejun, Cătălin Matei. Cred că întâlnirea trebuie să aibă loc la ai mei în grădină; i-aș ademeni cu nuci verzi toamna, păpădii de suflat în ele vara, delicioasa Pavlova care-mi iese tare bine, primăvara, și vin de casă făcut de tata, fiert cu gutui, cuișoare și batoane de scorțișoară, iarna.
Apropo de carte, scenariu, ne-ai putea spune (numai nouă 😉 măcar un fir al poveştii?
E vorba tot de o călătorie, pentru că îmi plac și pentru că las în orice scriu o bucățică din mine. E povestea unei prințese, care trăiește în Împărăția Norilor împreună cu ursul Caramel, și care la început de anotimp nou primește poșta (adusă de un bărzoi cu o aripă argintie). Și pentru că prințesa s-a transformat dintr-o baită nestatornică într-o domnișoară cu maniere, de data asta poșta va veni cu o surpriză.
Dau de veste când o am gata, nu e rost de îndoială.
Foto: Cristian Radu
abia aştept să citesc noua poveste. şi mai ales să-l prind pe undeva pe Uşu 🙂 cine n-are mimo, şă-şi facă rost!
da da, si noi 🙂
şi cine nu are portocale, nu are de ce se înbujora.
îMbujora.
Pingback: Ce citesc bloggerii: Karl, de la TLÖN Society « Bookaholic
Pingback: Iv cel Naiv şi cartea lui – s-a lansat Versez « Bookaholic
Pingback: Cartea de nisip sau cartea infinită « Bookaholic
Pingback: Oamenii lui Mihai Mateiu | Ginger Group