Este o tentaţie umană firească să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă un anume eveniment n-ar fi avut loc sau dacă am fi ales alt drum atunci când am fost puşi în faţa unei dileme. Nu este o pornire aplicabilă doar pe plan personal, ci şi extrapolată la un context mai larg, istoric. Aşa-numita istorie contrafactuală, care mizează pe „condiţionalul contrafactual”, dă frâu liber imaginaţiei pentru a dezvolta direcţii pe care trecutul le-a curmat de cele mai multe ori în mod neaşteptat. Volumul coordonat de Niall Ferguson adună nouă poveşti alternative despre anumite momente-cheie din istorie, autorii lor mergând pe un fir logic evenimenţial, un fir care ar fi putut, după toate coordonatele istorice, să capete finalitate.
În cuprinzătoarea introducere scrisă de Niall Ferguson, acesta stabileşte premisele existenţei unei asemenea istorii virtuale, trecând în revistă principalele argumente şi contraargumente emise de diverşi istorici de-a lungul timpului. Principala critică a acestui gen de demers este că reprezintă un simplu joc de societate, un amuzament, precum şi asumarea rolului perdantului, adică o reacţie emoţională (conform lui E.H. Carr), iar E.P. Thompson susţine că aceste ficţiuni sunt doar „bazaconii nonistorice”. Dar numeroasele teorii care ironizează istoria contrafactuală ca fiind o scornire lipsită de validitate nu au luat în calcul un aspect destul de important şi expus coerent şi veridic de Ferguson: atunci când ne punem întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă…”, nu ne angajăm într-o simplă ficţiune, nu ne pierdem într-un teritoriu al literaturii, ci construim ipoteze bazate pe fapte, pornind de la un calcul al probabilităţilor:
„Scenariile contrafactuale pe care trebuie să le construim nu sunt simple fantezii: ele sunt simulări bazate pe calculul probabilităţii relative a unor rezultate finale plauzibile într-o lume haotică. […]
Cea mai frecventă obiecţie adusă abordării contrafactuale este aceea că depinde de «fapte despre care se admite că nu au existat niciodată». Astfel, pur şi simplu nu avem cunoştinţele necesare să răspundem întrebărilor contrafactuale. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Răspunsul la întrebare este, de fapt, foarte simplu. Ar trebui să considerăm plauzibile sau probabile doar acele alternative despre care putem demonstra, pe baza probelor contemporane, că oamenii din acea perioadă le-au luat, de fapt, în calcul.”
Istoricii „contrafactuali” care se reunesc în volumul lui Niall Ferguson propun perspective inedite (pentru noi, cei din secolul XXI, nu atât de inedite, însă pentru contemporani da), provocatoare şi ne învaţă să gândim istoria dincolo de simplismul determinismului. „Nu înseamnă că nu există legi în lumea practică. Înseamnă pur şi simplu că acele legi sunt atât de complexe, încât ne este practic imposibil să facem predicţii precise, astfel încât o mare parte a ceea ce se întâmplă în jurul nostru pare aleatoriu sau haotic.”
Multe dintre ipotezele propuse au legătură cu istoria noastră recentă, mai exact cu evenimente petrecute în cel de-al Doilea Război Mondial şi consecinţele acestuia: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Germania ar fi invadat Marea Britanie în mai 1940?” – de Andrew Roberts, „Ce s-ar fi întâmplat dacă Germania nazistă ar fi învins Uniunea Sovietică?” – de Michael Burleigh, „Ce s-ar fi înâmplat dacă Războiul Rece ar fi fost evitat?” – de Jonathan Haslam, „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi prăbuşit comunismul?” – de Mark Almond.
Două dintre aceste întrebări ne-au trecut cu siguranţă multora prin minte: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Germania nazistă ar fi învins Uniunea Sovietică?” şi „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi prăbuşit comunismul?”. Planurile lui Hitler erau de o grandomanie demnă de cele mai teribile distopii: pe lângă o epurare etnică în rândul populaţiilor cucerite, care urmau să fie „germanizate”, ideile sale expansioniste nu cunoşteau limite, iar cucerirea Europei de Est nu era decât un prim pas în planul său extins de cucerire a lumii, căci, pentru el, războiul avea o conotaţie pozitivă, de regenerare, astfel că nu îl interesa ce pierderi ar fi implicat: „Este posibil să ne aştepte o sută de ani de luptă; dacă aşa stau lucrurile, cu atât mai bine – vom rămâne astfel în alertă”. Grandomania sa este vizibilă şi în proiectele sale arhitecturale, construcţia clădărilor trebuind să aibă ca scop intimidarea şi insulfarea ideii de putere veşnică: voia ca reconstrucţia Berlinului să întreacă în grandoare Roma, singura pe care o considera o rivală în acest aspect, iar catedrala Sf. Petru să pară o jucărie în comparaţie cu monştrii arhitectonici pe care şi-i imagina pentru Berlin. Plănuia, de asemenea, un nou sediu al NSDAP într-un zgârie-nori, pe care să troneze o zvastică enormă care să lumineze noaptea, pentru a oferi ghidaj vapoarelor de pe Elba.
Dacă acum ni se pare că prăbuşirea comunismului a fost un eveniment inevitabil, „merită să ne amintim că niciun eveniment important din istoria modernă nu a fost mai puţin anticipat decât căderea Zidului Berlinului în 1989 sau coborârea pentru ultima dată a steagului roşu de pe Kremlin în 1991”. Mark Almond subliniază că nu există nicio îndoială că adevăratul motiv al căderii comunismului trebuie căutat chiar în sistem, întrucât Vestul nu era interesat de prăbuşirea blocului sovietic.
„Supravieţuirea comunismului sovietic în anii 1990 ar fi coincis cu o criză economică reînnoită a Occidentului la sfârşitul anilor 1980, precum şi cu un posibil triumf al lui Saddam Hussein în acei ani. Succesul occidental a fost dat, în realitate, de brusca neputinţă a sistemului sovietic şi de prăbuişirea sa ulterioară. A fost un eveniment mult mai pe muchie de cuţit decât ne prezintă manualele de istorie. […] Dacă sistemul sovietic ar fi supravieţuit, diverşi sovietologi şi istorici ar fi putut afirma pe bună dreptate, măcar o dată: «V-am spus noi!».”
Niall Ferguson ne invită să abordăm istoria nu doar la modul general, retrospectiv, ci efectiv să coborâm în planul concret, al momentului analizat şi să vedem ce păreri circulau cel mai frecvent în epocă, ce anume se aştepau contemporanii să se întâmple şi înspre ce deznodământ ducea desfăşurarea evenimentelor de atunci.
„Pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat, trebuie să înţelegem ce nu s-a întâmplat de fapt – ceea ce s-ar fi putut întâmpla pentru contemporani. Acest lucru este cu atât mai valabil atunci când deznodământul real este unul la care nimeni nu se aştepta – care nu a fost imaginat decât atunci când s-a produs.”
Niall Ferguson (coord.), Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale, traducere de Cătălin Drăcşineanu, Editura Polirom, 2013
