Citind Pendulul lui Foucault (1988), înţelegi de unde s-au inspirat Dan Brown şi alţi scriitori amatori de literatură senzaţionalistă, cu iz ezoteric, dar cartea nu a fost un bestseller, căci nu face compromisul unei intrigi uşurele, tot mai des întâlnită în literatura de gen din următorii ani, mergând pe o reţetă sigură, cu succes la publicul larg. Aşadar, nu Dan Brown a fost iniţiatorul acestei tendinţe de resuscitare a interesului faţă de misterele templierilor şi faţă de ceea ce se presupune că s-ar afla în spatele „adevărurilor” religioase, ci Umberto Eco, în Pendulul lui Foucault, o carte amplă, construită multiplu, îmbinând romanul istoric cu cel de mistere şi, evident, cu cel ironic, postmodern.

Intriga este complicată şi abia pe la jumătatea cărţii îţi dai seama cam cum se leagă firele numeroaselor divagaţii de la povestea-cadru – motiv pentru care probabil că mulţi cititori abandonează lectura, nefiind dispuşi să aştepte vreo 200 de pagini până să intre cu adevărat în iţele naraţiunii. Povestea-cadru este simplă: trei prieteni – Casaubon, student la Filozofie, Jacopo Belbo şi Diotallevi, angajaţi într-o editură – şi un colonel, Ardenti, pasionat de istoria templierilor, interpretează mesajul de pe o foaie găsită de acesta din urmă drept un indiciu al „Planului” – o misiune secretă a cavalerilor templieri care a început chiar din 1308, urmând ca o ultimă întâlnire să aibă loc la Stonehenge.

Iniţial un joc, interesul celor patru alunecă tot mai mult în obsesia descifrării misterioasei hârtii, iar în dialogurile lor este strecurată şi istoria templierilor, în detaliu, aceasta ocupând cam un sfert din carte.

Templierii, acei „patetici campioni ai credinţei”, nu sunt nicidecum un mit, ci o realitate vie, o realitate alternativă, misterioasă şi totuşi accesibilă, atâta vreme cât reuşeşti să descifrezi un cod. Templierii, iniţial Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos, în secolul XII, devin, treptat, o grupare extrem de bogată, iar prin secolul XIV – când regele Franţei, deranjat de statutul lor privilegiat, încearcă să-i supună şi îl arde pe rug pe Molay, marele maestru al ordinului –  intră în clandestinitate, motiv pentru care, susţine Ardenti, în ochii lumii trebuiau să pară dispăruţi.

Ardenti dezvoltă o teorie halucinantă, bazată pe nişte calcule matematice, totul pornind de la acea hârtie pe care o găsise în casa fiicei lui Edouard Ingolf, despre care se presupunea că reuşise să descopere un al treilea nivel în pământ, al galeriilor unde teoretic ordinul îşi continuase existenţa. În acest plan, Ardenti presupune că este vorba şi despre Graal – interpretând astfel cuvânul „piatră” din foaia găsită –, despre care spune că templierii l-au transportat în India, leagănul stirpei ariene, pornind de la premisa că spiritul templier e de inspiraţie celtică, druidică, spiritul arianismului nordic.

Povestea templierilor şi presupunerile personajelor sunt întrerupte la anumite intervale de episoade ce mută atenţia de la obsesia descifrării misterelor, aşa cum este episodul brazilian, axat pe călătoria de doi ani a lui Casaubon în Brazilia. Acolo cunoaşte un nou stil de viaţă, plin de ritualuri magice, într-o atmosferă în care întreaga poveste a templierilor pare plăsmuirea unui vis. Când cadrul se mută înapoi în Italia, senzaţia de vis continuă: Casaubon, Belbo şi Diotallevi, alături de un alt personaj misterios, Aglié, un fel de conte de Saint Germain, pe care Casaubon îl cunoscuse în Brazilia, asistă la un proces de zămislire a homunculilor, apoi, la miezul nopţii, la o scenă de rit druidic – invocarea marii fecioare cosmice Mikil.

Din a doua jumătate a cărţii, naraţiunea ia forma neîndoielnică a thrillerului: Planul îi acaparează pe Casaubon, Belbo şi Diotallevi şi le distruge vieţile, căci odată imaginat, acest „Plan” le scapă de sub control, semnificantul nu mai trimite la nici un semnificat, atâta vreme cât presupunerile iniţiale s-au bazat pe o logică răsturnată. Semnificaţia devine goală de sens, totul plutind în absurdul Semnului, care nu are decât puterea de a-şi distruge creatorul.

Atâta timp cât te absorbi în propriu-ţi gol, încă te mai poţi gândi că te afli în contact cu acel Unu, dar imediat ce te joci cu condeiul, fie el şi electronic, ai şi devenit un demiurg, iar cine se apucă să facă o lume, a căzut deja la compromis cu eroarea şi cu răul.”

Lovitura finală a romanului este dărâmarea întregului edificiu pe care cu atâta minuţiozitate şi l-a construit. Totul este o mare farsă, adusă la viaţă de puterea neaşteptată a cuvintelor, a formulelor, a variantelor de interpretare ce dau senzaţia unei logici implacabile. Într-un fel de moarte postmodernă a Autorului, aşa-zisul plan al templierilor, născut mai degrabă din nevoia personajelor de a crede în existenţa misterelor, îşi devorează creatorii, accentuând absurdul insistenţei de a conferi sens chiar vidului.

După atâta trudă în a păstra aparenţa logicii şi a seriozităţii, Eco nu ezită, la final, să demaşte perfidia raţiunii şi absurdul încăpăţânării noastre de a vedea legături, raporturi, în fine, de a impune sens acolo unde nu există nici măcar începutul unei conexiuni. Dar, „dacă vrei să găseşti conexiuni, ele se găsesc întotdeauna, pretutindeni şi în orice, lumea explodează într-o reţea, într-un vârtej de înrudiri şi totul trimite la tot, totul explică tot”.

 

Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, traducere de Ştefania Mincu, Polirom, Iaşi, 2005

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Avatarpantera

    Merci de pont, cartea pare interesanta. Recunosc ca in afara de Numele Trandafitului nu am mai citit nimic de Eco.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *