Bookaholic

Anthony Burgess este unul dintre scriitorii britanici pentru care literatura înseamnă și posibilitatea de a recupera ori de a revitalizarea cultura și istoria țării sale. Cunoscut cititorilor români datorită romanului Portocala mecanică, din Anthony Burgess s-au tradus în 2015 alte două romane: Ochii doamnei mele și Moartea la Deptford. Ambele sunt biografii ficționalizate, prima fiindu-i dedicată lui Shakespeare, iar a doua lui Cristopher Marlowe, talentatul dramaturg apreciat de Shakespeare și care a murit la doar 29 de ani, viața fiindu-i pe cât de scurtă, pe atât de densă și de pitorească.

Ambii au fost într-o bună măsură legende, viața lor înregistrând multe zone crepusculare, ceea ce i-a permis lui Burgess să speculeze pe marginea întâmplărilor și a caracterului acestora. Peste umbrele istorice, se aruncă niște lumini ale ficțiunii, cărțile fiind dinamince, provocatoare. Dacă istoria e privită ca taină ce nu exclude anumite posibilități, tradiția culturală se dovedește activă, iar literatura este văzută ca palimpsest. Intertextualitaea este o dimensiune extrem de importantă, multe dintre scenele romanelor amestecându-se cu fragmente din operele celor doi, ba mai mult, stilul și limbajul amintesc, de asemenea, de literatura scriitorilor-personaje.

Romanul Moartea la Deptford este nu doar o biografie ficționalizată, ci și o carte de atmosferă fascinantă, autorul cunoscând de-a fir a păr perioada elisabetană, epocă glorioasă și sângeroasă în același timp. Povestea este spusă de un actor din vremea respectivă care l-a cunoscut pe Marlowe, Burgess introducându-ne încă de la primele rânduri într-o lume a ideilor răsucite în ele însele: „Eram un actoraş prăpădit şi un şi mai amărât cârpaci de piese, care l-a urmărit intermitent, deşi l-a cunoscut, într-adevăr, într-un sens foarte palpabil (Biblia grăieşte sau ne agrăieşte despre acest tip de cunoaştere necurată), din marginea vieţii sale, deşi viaţa ne confirmă faptul că ochii împăienjeniţi şi minţile şi mai împâclite confundă periferia cu centrul”.

Privirea scriitorului scormonește în tot soiul de culise: curtea regală, guvern, biserică, teatru, lumea literară, violența străzii, lumea spectatorilor sau a budoarelor, Cristopher Marlowe fiind un „personaj” ce a avut legături cu mai toate mediile vremii. Legenda ni-l înfățișează ca dramaturg, poet, spion, scandalagiu, homosexual, un supus al plăcerilor, dar și un liber cugetător, de aici derivând și statulul de eretic. Moartea sa timpurie este învăluită în mister, neștiindu-se dacă a venit din partea serviciilor secrete, a bisericii, a cămătarilor, a fraților de încăierări sau din partea vreunui iubit. Ori a fost o simplă înscenare, menită să-l scoată pe acesta din viața publică.

Execuții, torturi, crime, bătăi, pușcării în care foșgăie șobolanii, crâșme jegoase, duhoare, ciumă, bețivani, panglicari și poponari – acesta este fundalul social pe care Cristopher Marlowe gândește lumea, romanul fiind deoptrivă și unul de idei. Subiecte grele se adună în aceste pagini: natura materiei, legăturile dintre trup și suflet, relativitatea schimbărilor, existența lui Dumnezeu, ipocrizia preoților, continuitatea lucrurilor, dialectica bine-rău, legătura dintre schimbare și ciocnirea contrariilor, actul învățării ca act erotic, magia revelațiilor, relația dintre cuvinte și materie, dintre cuvinte și spirit, raportul dintre rațiune și judecățile de valoare, natura homosexualității, liberul-arbitru…

Și peste toate acestea, patima omenească ce ține vie viața și se astâmpără uneori prin literatură: „Şi totuşi, ce altceva scrie el, dacă nu o celebrare a patimii omeneşti? Asta-i cu totul altceva, e vorba doar de cuvinte, e o purificare aristotelică a realului prin imaginar. Poetul e înlănţuit de patimile sale, aşa-i, dar numai ca să le poată rosti în toată splendoarea limbii. Buzele vorbesc şi lanţurile se rup”.

Jocul și poezia ideilor contradictorii sunt foarte vii în paginile lui Anthony Burgess, unul dintre monologurile personajului principal fiind elocvent și pentru profunzimea, dar și penru dimensiunea jucăușă a textului: „Nu mă pot ruga la tine, fiindcă nu exişti. Aiurea. Conţin în mine însumi şi existenţa, şi opusul ei. Te anulezi pe tine însuţi. Ierţi prea multe omoruri comise în numele tău. Eu unul nu iert nimic. Eu sunt mai presus de- asemenea lucruri. Numele meu nu-i eu însumi. Când oamenii îmi folosesc numele, înseamnă că nu mă cunosc. Ce să fac? Fă ce eşti mânat să faci. Şi dacă refuz să cred în tine? Existenţa mea nu depinde de credinţa ta. Înseamnă că eşti rupt de oameni. Ce se înţelege atunci prin iubirea de Dumnezeu? Pasionata acceptare a persoanei mele drept propria mea realizare supremă, care se manifestă simţurilor vii şi, totuşi, nu s-a născut în univers precum veşmântul meu palpabil. Oamenii sunt un fir din veşmântul acela. De ce a trebuit să cobori pe pământ luând înfăţişarea unui om? Fac ce vreau. Oamenii trebuie să înveţe. Comunitatea capabilă de iubire a oamenilor trebuie să înţeleagă perfecţiunea ordinii divine. Oamenii n-au învăţat nimic. Asta nu trădează lipsa de perfecţiune a substanţei divine? Când oamenii se vor autodistruge definitiv, va rămâne unul singur care îşi va fi învăţat lecţia. O să fie de-ajuns. Şi-mi pot permite să aştept. Nu tu-mi vorbeşti. Eşti doar un glas între nenumăratele glasuri ce zboară ca vântul prin despicăturile creierului meu. Te aşteptai să fie altfel?”

Romanul Moartea la Deptford este și un spectacol al limbajului în sine: frust și jucăuș, arhaic, obscur și totodată poetic, aluziv. Argoul subtil îl obligă pe cititor să ridice din sprâncene și să încerce tot felul de asociații, cu atât mai mult cu cât intertextualitatea este și ea nelipsită. Iar aici trebuie neapărat evidențiat meritul traducătorului, George Volceanov, care e reușit în cazul ambelor biografii ficționalizate să ofere cititorilor români o limbă plină de miez care fascinează prin ea însăși. Pe acest joc al cuvintelor se sprijină și jocul de idei, relativitatea și paradoxul ce mocnesc de la începutul până la sfârșitul cărții:

„Aş spune, în final, că tot aşa cum se-nvârte pământul, iar adevărul verii şi minciuna iernii îşi schimbă locul (peceţile), se-nvârte şi balonul uriaş al istoriei, iar lucrul pentru care moare un om poate deveni lucrul care moare pentru el. Anglia care l-a ucis pe Kit Marlowe sau Marley sau Merlin se va defini, într-una dintre faţetele sale, prin ceea ce a apucat el să scrie înainte de-a muri înjurând. Şi-aici, vedeţi, avem o altă minciună”.

Anthony Burgess, Moartea la Deptford, traducere din engleză și note de George Volceanov, Humanits Fiction 2015