Muntele vrăjit e o carte seducătoare. Dacă o citeşti, ai acces la un loc-timp privilegiat în care tot ce înseamnă cotidian, responsabilităţi, viaţă “normală” se anulează. E un fel de anticameră a morţii sau a unei vieţi noi, un fel de purgatoriu sau de vis. Un loc-timp unde eşti izolat împreună cu alţii şi unde “te alterezi” (cu implicaţiile pozitive şi negative ale cuvântului ; de tine depinde). Posibilitatea unui astfel de loc şi de timp este cea care face ca povestea lui Hans Castorp să fie actuală: mulţi dintre noi avem nevoie chiar acum de un Munte vrăjit.

Ca orice carte de Thomas Mann care se respectă, Muntele are o mulţime de pagini. Vreo 900. Unele dense, pline de discuţii însufleţite, stropite cu o ironie fină şi cu nişte aluzii la fel de fine (dar şi mai directe) la texte clasice. E o carte care nu se instalează deloc confortabil în spiritul timpului: e literatură “de idei”, poate fi citită ca alegorie şi e făcută din fraze lungi şi controlate, care la o adică pot intimida. Dar personajele extrem de vii – Thomas Mann e un vrăjitor la capitolul ăsta – şi senzaţia timpului care se dilată, a spaţiului privilegiat, aflat deasupra lumii, creează impresia unui vis din care nu poţi să te trezeşti. Aşa cum nici Hans Castorp nu poate.

Hans este un tânăr burghez din Hamburg, care se pregăteşte pentru cariera de inginer naval. Dar începutul carierei lui e amânat de vizita pe care i-o face vărului său, Joachim, la sanatoriul elveţian pentru tuberculoşi, Berghof, unde e internat.

Sanatoriul acesta din munţi e un spaţiu al repausului total. Ziua e marcată de cele cinci mese copioase, de cura de aer (când toţi pacienţii stau întinşi pe şezlonguri, înfăşuraţi meticulos în pături şi trag în plămânii lor bolnavi aerul miraculos al înălţimilor) şi de luarea temperaturii (temperatura e o obsesie constantă, care creează o ierarhie socială nouă, în care statutul e indicat de mercurul termometrului : personajele cele mai importante sunt cele cu temperatura cea mai mare).

Hans, care de la început simte stranietatea locului, se adaptează greu la clima înălţimilor. Ţigările lui preferate, marca Maria Mancini, pe care le fumează cu atâta plăcere (“Nu înţeleg cum poate cineva să nu fumeze”, spune el, “căci asta înseamnă să te lipseşti cumva de una dintre bucuriile vieţii.”), nu mai au nici un gust. Respiră greu, inima îi bate mai repede. Apoi, în timpul unei plimbări se simte rău, iar la consultaţie, i se spune că va trebui să stea o vreme în pat. Apoi află că starea lui e puţin mai gravă decât credea. Şi astfel, încet-încet, vizita care trebuia să dureze trei săptămâni se prelungeşte. Hans va pleca de la sanatoriul din munţi după mult, mult, mult timp.

Şi cartea chiar e, înainte de orice, o lungă şi uneori amuzantă meditaţie asupra timpului: “Ora două şi un sfert poate fi două şi jumătate, aşa cum poate fi, pentru numele lui Dumnezeu, chiar şi ora trei, dacă am ajuns să vorbim de trei.” 🙂

Felul în care e perceput timpul se modifică în chip ridicol: câteva săptămâni sunt nimic, lunile de-abia dacă se fac simţite, un an e un fleac. Şi dacă jos, “în vale”, timpul era preţios pentru că trebuia să-l umpli făcând ceea ce se aştepta de la tine, aici timpul nu trebuie umplut nicicum. Valorile se răstoarnă, omul se trezeşte faţă în faţă cu oceanul nemăsurat al timpului, pe care nu are decât să-l contemple.

Asupra esenţei plictisului s-au răspândit multe concepţii eronate. În general se crede că un conţinut interesant şi noutatea gonesc timpul, adică îl scurtează – pe când monotonia şi pustiul îi îngreunează şi-i încetinesc curgerea. Ceea ce nu e întru totul exact. Fără îndoială că uneori pustiul şi monotonia lungesc clipa sau ora şi le fac mai plictisitoare, dar ele scurtează şi grăbesc până la a reduce la neant marile şi extrem de marile cantităţi ale timpului. Dimpotrivă, un conţinut bogat şi interesant este, desigur, capabil să scurteze o oră sau chiar o zi, dar luat în mare, acest conţinut dă curgerii timpului întindere, greutate şi trăinicie, astfel că anii bogaţi în întâmplări trec mult mai încet decât anii săraci, pustii şi neînsemnaţi pe care vântul îi mătură, spulberându-i. Prin urmare, ceea ce se numeşte plictis nu-i în realitate decât o scurtare bolnăvicioasă a timpului pricinuită de monotonie : marile intervale de timp, când curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsură care înspăimântă de moarte inima ; când o zi seamănă cu toate, ele nu sunt decât o singură zi ; iar într-o desăvârşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca cea mai scurtă şi ar trece cât ai bate din palme.

S-ar putea înţelege deci că lunga perioadă petrecută de Hans Castorp în aerul rarefiat, în locul aflat deasupra lumii obişnuite, s-a scurs fără ca el să-şi dea seama. Că timpul i-a alunecat printre degete. Poate că tocmai de-asta, copertele multor ediţii ale Muntelui vrăjit sunt minimaliste şi plate :

Eu cred că, de fapt, lucrurile stau exact pe dos. Viaţa lui Hans ar fi trecut “cât ai bate din palme” dacă destinul lui nu ar fi fost deturnat în modul ăsta ciudat. Ar fi avut o existenţă banală, de mic burghez tacticos şi suficient, şi probabil că n-ar fi găsit răgazul de a-şi cerceta sentimentele respectuoase faţă de moarte şi de boală, sau de a citi despre biologie sau religii.

Aici se împrieteneşte cu Settembrini şi Naphta, intelectualii care se vor lupta pentru “sufletul” lui, încercând fiecare să-l câştige. (Settembrini, italianul cu pantaloni cadrilaţi, literatul cu aspect de “flaşnetar”, simpatic pedagog de tip iluminist, încearcă să-l ţină departe pe Hans de ideile radicale, întunecate şi captivante ale adversarului său, iezuitul Naphta.)

Şi tot aici, Hans Castorp se îndrăgosteşte. Şi se îndrăgosteşte de cineva care în afara acestui spaţiu-timp privilegiat, n-ar fi făcut mai mult decât să-l indigneze. Clavdia Chauchat nu s-ar fi potrivit în schema conformist-burgheză a existenţei pe care ar fi dus-o Hans, dacă nu ar fi ajuns pe Muntele vrăjit.

Totul începe de la asemănarea izbitoare a ochilor ei înguşti de kirghiză, de un albastru-cenuşiu (“culoarea munţilor îndepărtaţi”) cu cei ai colegului de şcoală al lui Hans, Pribislav Hippe, cel care pe-atunci îl fermecase în chip misterios pe eroul nostru.

Clavdia este o rusoaică excentrică. Trânteşte uşile (lucru care pe Hans îl enervează îngrozitor la început), are o ţinută neglijentă, o moralitate îndoielnică şi, în plus, îşi roade unghiile. Faptul că seamănă cu iubitul coleg din copilărie al lui Hans nu este însă decât declanşatorul. Eu cred că Hans se îndrăgosteşte de Clavdia pentru că ea e expresia fascinaţiei lui pentru ceea ce nu-i aparţine, pentru depărtare, dezordine, nonconformism, boală.

Dacă ar fi fost după mine, aş fi pus pe copertă :

Când descoperă portretul Clavdiei făcut de medicul pasionat de pictură, discuţia cu acesta trece de la estetică la anatomie :

Mă interesează foarte mult. Ce este trupul ! izbucni el deodată cu impetuozitate bruscă. Ce este carnea ! Ce este trupul omenesc ! Din ce este alcătuit ! Domnule consilier aulic, spuneţi-ne-o chiar acum, în după-amiaza aceasta. Spuneţi-ne-o o dată pentru totdeauna şi cât mai exact, ca să ştim.

Îndrăgostit de Clavdia, Hans nu vrea doar să o admire. Vrea să ştie totul despre corp, dar nu despre corp în general (e doar un pretext), ci despre corpul ei. Mai târziu va păstra radiografia Clavdiei ca pe o amuletă. O fotografie a interiorului, la fel de preţioasă ca un portret. Este certitudinea bolii, adică a faptului că ea, Clavdia, e legată de sanatoriu şi se va întoarce mereu aici, unde Hans o va putea întâlni.

Thomas Mann a scris cartea asta în 11 ani. Iniţial, trebuia să fie o nuvelă. Soţia lui, Katia, s-a îmbolnăvit şi a petrecut câteva luni într-un sanatoriu. Acum, locul a fost transformat în hotel ; arată aşa.

Cu ocazia asta, Thomas s-a gândit să parodieze într-o nuvelă burghezia cea găunoasă. Se şi simte, în primele capitole ale romanului: Hans Castorp e ironizat din plin, iar personajele sunt aproape groteşti. Mai târziu, însă, a izbucnit războiul, iar Thomas Mann a găsit terenul perfect pentru a scrie despre valorile unei societăţi aflate în pragul prăbuşirii.

Totuşi, poţi să citeşti Muntele vrăjit de Thomas Mann fără să te gândeşti la toate astea. E un roman iniţiatic. Al răgazului. O meditaţie despre relaţia pe care o avem cu timpul – ce face el cu noi, ce facem noi cu el. Despre vieţile noastre. Despre ce înseamnă de fapt rutina şi monotonia. Despre corp, boală şi moarte. Şi despre ce ni s-ar întâmpla dacă ne-am trezi dintr-odată aruncaţi de soartă undeva, pe acoperişul lumii, şi am trăi acolo descoperind lucruri despre noi, care ne-ar fi rămas ascunse în viaţa “de aici, de jos”.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


8 comentarii
  1. Godfrey

    Părerea mea subiectivă şi personală:

    Recunosc, nu mi-au plăcut romanele lui Thomas Mann. Când m-am apucat de citit Doctor Faustus aveam aşteptări foarte mari, mi-l imaginam pe Mann ca pe un monstru sacru, ca pe un “must read”. Din nefericire, nu m-a atras foarte mult, romanele lui au avut serioase probleme în a mă ţine captivat şi asta nu din cauza numărului enorm de pagini (deşi proza scurtă mi s-a părut mult mai agreabilă). Am continuat să-l citesc fiindcă este clasic şi chiar mi-ar fi părut rău să-l omit. Fără îndoială, nu este un autor pentru oricine. Deşi cariera lui literară se desfăşoară în secolul al XX-lea, Mann e un romancier de factură veche, de felul lui Laurence Sterne sau Henry Fielding. El însuşi recunoaşte undeva asta.

    Reply
  2. zenobia

    O carte care merita citita si pentru stil. Pentru felul discret in care autorul spune o multime de lucruri si tu nu stii de fapt ce vrea sa faca, ce vor toate acele personaje, ca sa descoperi la un moment dat ca te-a dus si te-a lasat acolo, alaturi de Hans Castorp, pe muntele vrajit.

    Reply
  3. Pingback: CĂDERE: De la „Muntele vrăjit” la Muşuroiul cu artă. „Eroii au decăzut şi monumentele au rămas fără miză!” | infoINSiDER.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *