Înainte de a scrie această recenzie, care îşi aşteaptă de multişor rândul, mi-am recitit cronicile primelor două romane ale lui Joe Hill, Cutia cu fantome şi Horns. Din păcate, această cronică, la NOS4A2, va fi departe de exaltarea pe care sper că am reuşit la acea vreme să o insuflu cititorilor respectivelor texte. Ale mele, căci nu ştiu dacă am convins pe cineva să il citească pe Joe Hill (să ridice mâna orice convertit).
De asemenea, menţionam în ambele texte că titlul meu preferat rămâne colecţia de nuvele 20th Century Ghosts, pe care o voi recomanda oricând oricărui pasionat de mild horror, stil în care Joe Hill excelează.
Iată însă că fiul lui Stephen King tinde la mai mult şi virează încet atât spre stilul classic horror al tatălui său, cât şi spre numărul mediu de pagini al romanelor sale. Poate părea negustoresc să compari doi autori, fie ei şi înrudiţi, prin grosimea romanelor, dar unul dintre marile păcate ale lui NOS4A2 este, după umila mea părere, lungimea.
Joe Hill și-a numit acest roman “lucrarea mea de licenţă în horror” şi, în retrospectivă, are dreptate – NOS4A2 duce povestea de groază la un nou nivel, încă neatins de Hill, şi o face pe parcursul a peste 1000 de pagini, dacă te iei după e-book readerul meu, sau peste 700, dacă te iei după versiunea tipărită.
Povestea se întinde pe vreo două generaţii de personaje (chiar vreo 4, dacă luăm în considerare faptul că antagonistul e sărit bine de 120 de ani şi avem şi nişte flashback-uri din copilăria sa antebelică) şi începe cu un vehicul de călătorie în timp, o frumoasă bicicletă, şi o fetiţă care are abilitatea de a găsi lucrurile pierdute, călărindu-şi bicicleta printr-un tunel (un pod acoperit) spre alte lumi paralele.
700 de pagini înseamnă timp berechet de povestit o viaţă întreagă, astfel încât povestea o urmăreşte pe Victoria până într-o tinereţe târzie, devenită soţie de motociclist, tattoo artist şi, deloc neimportant, mamă feroce (şi cool).
O traumă a copilăriei a crescut şi îmbătrânit însă odată cu ea, şi iată cum intră în scenă o minune de personaj negativ scos ca din dicţionarul horror, Charlie Manx, un bătrânel decrepit şi criminal, care se deplasează peste tot într-un la fel de clasic horror Rolls Royce Wraith negru (aducând aminte pe departe de o Christine în versiune masculină).
Până aici, nimic prea interesant, nici ieşit din comun, dacă nu ar interveni laitmotivul acestui roman, Crăciunul. Ce face din Charlie Manx personajul negativ este faptul că ocupaţia lui principală este să răpească copii şi să îi ducă într-un tărâm paralel al unui Crăciun permanent, parcul de distracţii Christmasland, populat de mici zombi cu dinţi ascuţiţi şi ochi goi. Manx devine astfel opusul schilod şi uscăţiv a tot ce reprezintă grăsunul şi jovialul personaj al lui Moş Crăciun. Crăciunul în sine, cu colindele şi tot alaiul său de lucruri frumoase, care îţi topesc inima de plăcere, devine o apariţie horror, iar banalul şi veselul Jingle Bells capătă o rezonanţă la fel de ridicătoare de păr pe ceafă cum era mirosul de portocale din The Shining.
Povestea horror de Crăciun este plină de tot soiul de alte personaje fabuloase, precum aghiotantul anti-Moşului, meschinul şi oribilul criminal Bing Partrige (pe care mă amuzam traducându-l Ping Potârniche, şi el cu rezonanţă crăciunistică de la binecunoscutul cântecel), care îşi adoarme victimele cu un anestezic cu miros de turtă dulce; sau bibliotecara bâlbâită Maggie, care prezice viitorul în litere de la Scrabble. Personajele principale nu sunt lipsite nici ele de farmec, începând cu protagonista Victoria cea hardcore, care, în lipsa bicicletei de fetiţă cu care călătorea prin vortexul temporal, ajunge la final să vuiască vijelios pe o motocicletă vintage Triumph Bonneville, ca o amazoană cu un singur ţel final: să facă scrum Crăciunul horror al lui Charlie Manx.
Sentimentul insistent de thriller din romanele anterioare ale lui Hill reuşeşte să se transforme discret într-un horror în toată regula, pe care însă îl dezarmează chiar lucrul pe care îl lăudam la acest autor într-una dintre cronicile mai sus menţionate: luat de valul povestirii, autorul îşi uită de cititor şi devine regizorul mult prea evident al propriei sale povestiri. De la un punct încolo cititorul nu mai aşteaptă nimic, ştie că totul se va întoarce în favoarea personajului principal, suspansul dispare, firul narativ devine schematic ca un scenariu şi te trezeşti că mai ai un sfert din carte şi abia aştepţi să se termine.
Deşi îi voi flutura în continuare stindardul lui Joe Hill, ca urmaş foarte valoros al stilului tatălui său, având acelaşi talent insidios de a transforma familiarul în teroare lentă, şi ca scriitor respectabil de material original, romanul de groază NOS4A2 (Nos-fer-a-tu, dacă încă nu v-aţi prins, e numărul Rolls-ului diabolic) nu va fi printre titlurile pe care le voi recomanda de acum încolo.
