Despre romanul Horns al lui Joe Hill v-am povestit acum vreo doi ani – ne-a plăcut tare mult, l-am pus pe lista de ‘best of horror & dark fantasy’ și am așteptat filmul. Film care numai ce a apărut, în regia francezului Alexandre Aja, (oareșcum) cunoscut publicului pentru mediocrele horror-thrillere High Tension, The Hills Have Eyes sau Mirrors.
Cum v-am făcut deja rezumatul acțiunii în cronica romanului, și cum filmul e fidel firului narativ de bază, nu vom insista pe partea cu “ce se întâmplă” în film, ci o să intrăm direct în partea “de ce nu ne-a plăcut ecranizarea”. Motivele sunt două: actorul principal și scenariul.
Actorul principal este Daniel Radcliffe, care merită toată admirația pentru faptul că încearcă să se detașeze de imaginea copilului vrăjitor și să își continue cariera actoricească pe barba lui, nu pe a lui Dumbledore, jucând în ultimii ani în tot soiul de roluri, care mai de care mai diverse: un Allen Ginsberg post-adolescentin în Kill Your Darlings, un grăjdar obsedat bolnăvicios de cai în Equus sau doctorașul de țară speriat și tremurător Bulgakov din miniseria A Young Doctor’s Notebook (un rol care l-a prins foarte bine, după părerea noastră).
Nu același lucru se poate spune despre rolul lui Ig Perrish din Horns, care nu l-a prins deloc. O clarificare însă: Ig Perrish singurel, molatic și neimpresionant, cu părul rar, care ieșea în evidență numai prin faptul că se culca cu cea mai frumoasă fată din oraș, ar fi fost un rol croit taman pe măsura lui Radcliffe. Costumul devine mult prea mare pentru nu atât de experimentatul actor când apare și personajul Satanei de ținut în cârcă.
Noroc că scenariul e suficient de subțire cât să nu aibă de dus în spate cine știe ce subtilitățuri. Toată problematica binelui și răului cu care Hill cochetează pe tot parcursul cărții, toate conceptele filosofice, toate monoloagele filosofico-religioase, toată dihotomia sau mai degrabă parteneriatul unui Dumnezeu și unui Diavol întru același scop final, toate sunt rezumate într-o simplistă scenă de început: ”Se ducea în fiecare duminică la biserică, de ce a lasat-o Dumnezeu să moară?”.
Rămâne o poveste subțirică și lipsită de umorul negru al originalului, cojită de mai toate referințele pop culture atât de dragi autorului, o poveste polițistă cu un personaj drăcesc în rolul polițistului bun și al celui rău în același timp… și cam atât. Vom recunoaște meritele coloanei sonore (The Pixies, Eels, Manson, Fever Ray), care ridică un pic de pe jos așteptările privitorului, mai ales în momentul păruielii generale dintre reporterii TV, cu Personal Jesus (varianta Manson) în fundal. Bună scenă, mi-a dat speranțe mari pentru restul filmului. E singura, din păcate.
Spre deosebire de carte, care te implică, te angajează, te face să n-o lași jos de teamă să nu se întâmple ceva și tu să nu fii acolo, filmul merge într-un pas moale spre un final predictibil (însă nu la fel de previzibil în roman), iar cel mai înnebunitor lucru din toată apa asta de ploaie este Radcliffe, care vine din alt film, deși se străduiește (în exces) să intre în rol. O singură scenă a episodicului personaj al lui David Morse (în rolul tatălui îndurerat) este mai memorabilă decât tot efortul depus de tânărul și insistentul Radcliffe.
Concluzia noastră este că nu ar trebui să vă pierdeți timpul cu filmul Horns. Luați de citiți cartea însă, Mr. Hill rocks.
