
Alina, o femeie educată, crescută în spirit liberal, face o pasiune pentru un misterios bărbat musulman, fără studii, şocant de frumos, prin care descoperă dimensiuni nebănuite şi întunecate ale sexualităţii proprii. În ziua în care îi spune că e sălbatic de atrăgătoare, ea devine o fiară. Se prosternează în faţa vitalităţii şi virilităţii lui, a ceea ce timpul şi vîrsta îi răpesc ei. El îi dăruieşte elixirul tinereţii.
Pendulînd riscant între Eros şi Thanatos, Numele tău şi alte erezii este o versiune contemporană a Frumoasei şi Bestia, scrisă cu umor şi dramatism. Este o carte despre cruzimea dorinţei, despre obsesie şi capitulare, despre actualul Babilon occidental, despre confruntarea, pe teren londonez, dintre lumea vestică şi culturile musulmane, despre instinctele bărbaţilor din Orientul Mijlociu, despre absurditatea noţiunii de duşman. O carte despre fanatismul religios şi antireligios şi despre solidaritatea dintre femei.
O odisee a pasiunii şi melancoliei. Un manifest hedonist. O epifanie erotică.
Numele tău și alte erezii se va lansa joi, 15 iunie, la ora 18.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu din București. Participă, alături de autoare: Fatma Yilmaz, Alina Isak Alak, Arthur Suciu, Horia Pătrașcu. Moderează: Cătălin Marin.
„Numele tău şi alte erezii”, de Ilinca Bernea – fragment
Colecția „Ego. Proză”
Editura Polirom
360 p.
Deja vu
I-am relatat sumar cele întâmplate.
– Mda. N-ai de unde să ştii ce e în capul lui. Oricum n-ai nimic de făcut, nu mai e cale de întors. Vreau să cred că eşti lămurită… Şi să o laşi încurcată. Nu-ţi mai bate capul, Alina, te rog eu…
Când am ajuns acasă, mi-a pregătit baia, cred că a vărsat o sticlă întreagă de spumant în cadă. Mă simţeam pe parcă aş fi fost o refugiată din lumea a treia adusă în civilizaţie. M-a asistat la tot protocolul de îmbăiere. L-am întrebat dacă îl excita să mă vadă goală sau dacă îi inspiram doar compasiune. Mi-a zis că îl excitam. Avea chiar o fantezie în care se făcea că eram Sartre şi de Beauvoir şi scriam la patru mâini o carte despre ideile şi experienţele noastre deviante. Nu mi-a fost clar de la început că vorbea despre sex.
– Eu nu sunt deviantă, să fie clar. Uite, diseară, după ce mă odihnesc puţin, mi-o trag cu tine şi o să vezi că sunt clean.
– Vrei prosopul meu sau să îţi dau altul?
– Garry, tocmai ţi-am făcut o propunere, fă-te şi tu că reacţionezi.
– După ce te ohihneşti, diseară, ne-o punem.
– Îmi aminteşti de fostul meu bărbat.
– Ăla de care ai divorţat?
– Ăhă…
– E interesant, pentru că şi mie dialogul ăsta îmi aminteşte de nevastă-mea. De care tocmai am divorţat.
– Uite ce e, poate că aşa sunt toate cuplurile de intelectuali, n-ar trebui să ne speriem…
– O să îmi spui, după aceea, că te-am abuzat, că erai în criză, că am profitat de tine.
– N-am să îţi spun. Nu sunt nevastă-ta.
M-am enervat şi am scos dopul căzii, m-am ridicat în picioare şi am dat drumul la duş. Garry a dat să iasă din baie.
– Uită-te la mine, i-am zis, n-o să te îmbolnăveşti din asta. În decurs de mai puţin de un an mi-am pierdut orice încredere că am să găsesc mijloace să fac un bărbat cât de cât dezirabil să mă frecventeze amoros pentru mai mult de câteva anotimpuri, am pierdut o sarcină şi speranţa de a mai fi mamă biologică, m-am convins că pentru mai toţi tipii de vârsta mea sunt o expirată de care fug rupând pământul, şi mi-am pierdut şi încrederea în propriul instinct care m-a aruncat cu frenezie în braţele unui tip care ar fi vrut să mă taie în bucăţi, dacă era să-şi dea frâu liber pasiunii. În seara asta o să ne-o punem ca să mă conving că viaţa poate fi şi rezonabilă, uneori. Nu zic bună, nu zic minunată, nu zic nici măcar agreabilă, zic rezonabilă, ca englezii. Am nevoie să mă destind şi cred că şi tu. N-o să o luăm nici unul în serios.
– N-o să o luăm!
A dat să mă sărute, când mi-a întins prosopul, dar l-am respins.
– Diseară, am zis.
Nu-l doream nici un pic. Cred că dacă ar fi fost să mă sărut cu statueta africană de pe şemineu ar fi fost la fel. Sau cu borcanul de zacuscă sârbească la care m-am repezit imediat ce m-am îmbrăcat şi am coborât în bucătărie.
– De când ai început să gândeşti aşa… englezeşte? s-a interesat Garry, la masă.
– Asta nu e gândire. E frustrare solidificată în cuvinte şi în idei greşite despre viaţă.
– Şi cele corecte cum sunt?
– Ingenue… Impetuoase… Fără pasiune n-are sens nimic, nu ţi-e clar?
– Doar fabulosul merită trăit?
– Cam aşa ceva. Din momentul în care lucrurile capătă proporţiile pe care le poate măsura raţiunea şi te declari în sinea ta mulţumit de concluzii, e de rău…
Nu ştiu de ce a simţit nevoia să îmi recite din William Blake.
Ce îmi rămânea era să meditez temeinic dacă prefer să mă ţină un englez sau un compatriot, bibelou, prin preajmă, în calitate de complice într-ale culturii, lăsându-mi plăcerea de mă delecta cu lectura în timp ce el şi-o trage cu o divă porno, ori să fiu eu diva porno a unuia căruia i se rupe de onoarea şi cultura mea.
În camera principală, unde era şi masa, doi pereţi erau doar bibliotecă. Tot căuta ceva, în rafturile de sus.
– Nu mi-am adus nici jumătate dintre cărţi, cele mai multe au rămas la nevastă-mea.
Aş fi putut, spre exemplu, să mă cuplez cu unul ca Garry şi să recităm din romantici în fiecare zi… Să trăim ca doi eunuci până la adânci bătrâneţi. Adevărul e că, la prima vedere, Garry m-a găsit apetisantă, abia după ce am deschis gura şi s-a lămurit că pot fi exploatată şi în alte feluri a decis că e de preferat să ne iubim platonic. A gândit utilitarist. Dar ca să poţi fi pragmatic, trebuie să faci cumva să îţi ajustezi dorinţele şi simţirea la ce socoţi că e mai bine. Gândirea, se ştie, e un pat al lui Procust, iar o simţire care intră în el aşa, din prima, şi se lasă uşor domesticită nu era chiar ce mă interesa pe mine.
M-am declarat epuizată la 7 seara şi am zis că trag un pui de somn pe canapeaua din camera de zi, nu mai mult de o oră, după care aveam de gând să mă scol şi să-l frecventez pe Garry, în dormitorul de la etaj. S-a arătat o gazdă foarte bună şi mi-a întins canapeaua, ba chiar s-a gândit el să îmi pună şi aşternut curat, dar n-a avut răbdare să-l transporte şi l-a aruncat de la etaj pe podeaua de la parter care nu mai văzuse mopul de ceva vreme.
L-am auzit la un moment dat foindu-se prin preajma mea, dar n-am fost în stare nici măcar să crăp o pleoapă. Abia pe la unu noaptea m-am trezit şi am luat-o pe scări, am dat să deschid uşa dormitorului să îmi ţin promisiunea, dar i-am auzit sforăitul şi mi-a părut ca avea un sunet tihnit, ar fi fost păcat să îl scol pentru o partidă de consolare din care n-am fi reţinut nici unul nimic altceva decât intenţia nobilă, or intenţia fusese formulată clar, de ambele părţi. Deci ne puteam considera împliniţi.
Eu cu Garry am fi fost cuplul tipic occidental reuşit. Ar fi fost soluţia raţională. Doar că, în mizeria şi naivitatea noastră, eram ceva mai buni, mai sensibili şi mai deştepţi decât unii care ar cădea în capcană. Ne respectam pe noi înşine şi fiecare pe celălalt suficient încât să nu ajungem să ne cuplăm pe cale raţională ca ultimii nenorociţi. Nici nu eram atât de căzuţi.
Despre Ilinca Bernea
Romancieră şi poetă, Ilinca Bernea a scris, de asemenea, piese de teatru şi scenarii de film. Este regizoare de teatru, doctor în filosofie şi artist vizual, cu participări la expoziţii naţionale şi internaţionale. A debutat în anul 2003 cu volumul de proză scurtă Iubiri în cămaşă de forţă, la Editura Cartea Românească. La aceeaşi editură a publicat romanele Legende Androgine (2004) şi Semnul Lunii (2006). În 2017 a primit Premiul pentru Proză al revistei Convorbiri Literare pentru romanul Cutia Neagră, Editura Timpul, 2015. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.