Bookaholic

Care Santos (n. 1970) este una dintre cele mai importante scriitoare din Spania. Scrie (atât în catalană, cât și în spaniolă) romane, proză scurtă, poezie, literatură pentru adolescenți și pentru copii. După cum declara scriitoarea într-un interviu, de pe urma literaturii pentru copii câștigă mai mult decât din cea pentru adulți, din acest punct de vedere piața de carte din Spania fiind similară celei din România. Santos numără deja peste 40 de volume, multe traduse în numeroase limbi. În plus, este și fondatoarea Asociației tinerilor scriitori din Spania, a cărei președintă a fost pentru opt ani. Ar mai fi de adăugat că scrie cronică literară pentru El Mundo. Și are și trei copii.

După Încăperi ferecate și Aerul pe care îl respiri, la Humanitas i-a fost tradus din catalană de către Jana Balacciu Matei și cel mai recent roman – Poftă de ciocolată (2014), la a cărui lansare în România a fost prezentă și Care Santos. Și în această carte regăsim preocuparea autoarei pentru istorie, pentru tot ceea ce însemnă reconstituire sau creare de atmosferă, dar mai ales pentru pasiunile omenești, pentru dorința care schimbă ziua de ieri și pe cea de azi cu cea de mâine.

Poftă de ciocolată este un roman foarte generos și prietenos cu cititorul. În primul rând prin plăcerea de a povesti care se resimte în fiecare pagină. Alcătuit din trei părți, scrise în stiluri diferite, romanul e alcătuit din trei povești care au în centru trei femei din trei secole diferite, viețile și întâmplările strângându-se în jurul unei ciocolatiere, un obiect din porțelan fin care ascunde multe povești și care circulă din mână în mână sute de ani. Ciocolatiera fragilă, ciobită, spartă la un moment dat și lipită cu adeziv este o punere în abis a vieților personajelor, pline și acestea de cicatrici, din bucăți salvate și lipite.

„Poate cicatricile n-o să se şteargă niciodată de tot, ca pe pielea obiectului care începe să se refacă în mâinile lui, dar va trebui să înveţe să le admire semnificaţia.

E o frumuseţe indiscutabilă, aparte, în ceea ce am putut noi salva”.

„Max îşi plimbă vârful degetului peste rana veche. Are asprimea ceramicii proaspăt arse. Asprimea pe care o au probabil toate lucrurile frumoase văzute din interior. Asprimea trecerii anilor. Deşi cârpită de sus până jos, poate fi încă folosită. Încap în ea trei ceşti de ciocolată”.

Fotografie realizată de Ioana Iancu

Poveștile se deapănă dinspre aproape înspre departe, din anii noștri înspre viața din Franța lui Ludovic al XV-lea și a doamnei de Pompadour. Autoarea reface drumul ciocolatei, plimbându-și cititorii prin secole, până în anii în care ciocolata era un privilegiu și un motiv de spionaj și de rivalitate între englezi și francezi, fiind mai importantă decât traficul de arme. Această istorie a ciocolatei este și o istorie a gusturilor, a ritualurilor servirii ciocolatei, a organizării breslelor ciocolatierilor, a probele trecute de barbați pentru a fi admiși în aceste bresle, femeile neavând dreptul.

Acestei istorii a ciocolatei i se adaugă alte două dimensiuni istorice: cea a Barcelonei (unul dintre primele locuri în care ciocolata a devenit aliment aristocratic și unde a trăit primul patiser care a inventat o mașină de fabricat ciocolata) și cea a femeii. Deși din secole diferite, femeile din romanul lui Care Santos au în comun nevoia de independență, curajul de a se impune într-o lume a bărbaților, fără a se putea spune că autoarea este o feministă.

O supratemă a romanului rămâne dorința, pofta, nevoia de iubire a oamenilor, toate poveștile având în fundal nu doar ciocolata, ci și iubirea văzută prin ochii femeior. Prima poveste este a Sarei, femeia zilelor noastre. Are 44 de ani, este pasionată de istorie, convinsă fiind că, dacă nu cunoști trecutul, nu te poți înțelege. Dar pasiunea pentru istorie este complementară pasiunii pentru patiserie, pentru ciocolată, ea ducând mai departe moștenirea familiei. Ca și ciocolatiera care se află în posesia ei de zeci de ani, și viața ei este ciobită, împărțită fiind între cei doi bărbați din viața sa: Max, omul fără vicii, mereu calm și serios, cel care avea sa-i devină soț, și Oriol, prietenul lui Max, un excentric, globe-trotter, semihippy, semirocker – cel care va râmâne marea pasiune a vieții sale.

După povestea Sarei, în care analiza psihologică excelează, urmeză povestea altor două femei, prin mâinile cărora a trecut ciocolatiera. Aurora este o servitoare din secolul al XIX-lea, pentru care ciocolata era interzisă, fiind un lux pe care și-l permiteau doar stăpânii. În această poveste, iubirea, capriciile și ciocolata se amestecă de minune cu pasiunea pentru muzică și cu strălucirea spectacolelor de operă.

Marianna, altă proprietară a ciocolatierei, este soția unui celebru producător de ciocolată din secolul al XVIII-lea care a inventat o mașină de fabricat ciocolata, la ea ajungând ca semn de prețuire ciocolatiera doamnei Adélaïde, una dintre fiicele lui Ludovic al XV-lea, cea pentru care se fabricase rafinatul obiect tocmai în fabrica de la Sèvres. Obiect cu inscripție albastră, aristocratică, venind să contrasteze cu rozul doamnei de Pompadour. Ultima parte a romanului reface atmosfera și intrigile de la curtea regelui, printre personajele poveștii numărându-se chiar Beaumarchais și Maleshèrbes. Spre deosebire de primele povești, această a treia parte este un amestec de teatru și scriere epistolară, în care mustește aventura și umorul, dincolo de drama femeii lipsite de dreptul de a fabrica ciocolata, obligată să țină secretă moartea soțului pentru a nu rămâne fără afacere.

La lansarea romanului de la București, 29 martie 2016 – sursa foto

Nu e loc de plictiseală în acest roman al lui Care Santos, poveștile care trăiesc în micul obiect sunt vii, surpinzătoare, personajele se profileză cât se poate de bine pe fundalul social al timpului. Farmecul cărții vine și din considerațiile reflexive, aluziv-existențiale, strecurate în povești, gânduri ce deschid în mintea cititorului tot soiul de întrebări:

„Gândiţi-vă că absintul e ca viaţa, prea amar: are nevoie de zahăr ca să devină suportabil. Acum amestecaţi bine cu instrumentul pe fundul cupei, să faceţi melanjul. Şi savuraţi-l cu înghiţituri mici, încet-încet, foarte încet, de parcă v-ar fi teamă”.

„Şi-n viaţă nu sunt preludii, nici intermezzouri, nici vreo orchestră care să-nceapă brusc să facă tărăboi să-l anunţe pe fiecare ce-l aşteaptă. În viaţă lucrurile pur şi simplu încep şi se sfârşesc când vor. Şi, dacă nu te-ai pregătit, asta e”.

„Profitai de drum ca să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Fiindcă şi în cap trebuie făcută din când în când curăţenie, trebuie aruncate vechiturile care nu-ţi sunt de nici un folos şi şters praful de pe ce ai mai bun ca zălog. De nu, timpul acoperă totul cu acelaşi văl”.

La lansarea romanului de la București, 29 martie 2016 – sursa foto

Poftă de ciocolată este o carte frumoasă care poartă cititorul prin culise fascinante ale timpului și stânește multe pofte: de ciocolată, de muzică, de poveste, de Barcelona, de absint, dar mai ales de iubire, care apare ca cel mai mare dar al vieții.

Care Santos, Poftă de ciocolată, traducere din catalană de Jana Balacciu Matei, Humanitas Fiction, 2016

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!