Sunt unii scriitori care te fac să te îndrăgosteşti iremediabil de un oraş – aşa cum Eliade a salvat, în ochii mei, Bucureştiul, prin Carlos Ruiz Zafón am văzut cu alţi ochi Barcelona. Odată cu autoarea Care Santos, Barcelona a devenit un oraş şi mai încărcat de semnificaţii, mitic şi modern în acelaşi timp, melancolic şi plin de viaţă.
Barcelona gotică şi misterioasă a lui Zafón capătă, la scriitoarea catalană Care Santos, noi valenţe, un oraş încărcat de istorie, de nostalgie, de doruri şi iubiri peste care timpul a aşternut vălul uitării, lăsându-i pe cei din prezent să poarte luptele lor, să plângă şi să râdă, crezând, în infinita lor naivitate, că ceea ce trăiesc ei este unic şi irepetabil.
Dar Care Santos, într-o manieră amintind de Gabriel García Márquez, urmăreşte, în Încăperi ferecate (Editura Humanitas, 2013), destinul a patru generaţii dintr-o familie barceloneză celebră, de la finalul secolului XIX, până la început de secol XXI, punând accentul pe importanţa memoriei în definirea identităţii, dar şi pe acea „eternă reîntoarcere” la care sunt condamnaţi oamenii – indiferent de cât de diferiţi suntem de înaintaşii noştri, tot suntem destinaţi să repetăm anumite comportamente şi greşeli. „Să te naşti, să mori, iar între timp să găseşti ceva de făcut. Cam asta e viaţa, simplificând puţin.”
Un roman despre indefinita frumuseţe a Barcelonei, dar şi despre timp, prietenul şi duşmanul nostru, Încăperi ferecate este, totodată, un roman istoric, dar şi unul care pune accent pe puterea fanteziei. Care Santos a inserat şi evenimente reale, precum incendiul care a ars din temelii celebrul lanţ de magazine El Siglo, naufragiul vasului Principe de Asturias, criza economică, ameninţarea războaielor mondiale, iar personajul principal Amadeo Lax, celebru pictor la început de secol XX, este rezultatul unei combinaţii de date şi detalii din viaţa mai multor pictori catalani moderni.
„Nu după-amiaza e cea care trece, ci secolele. Neînsemnaţi cum suntem, nu ne dăm seama de această trecere. La o simplă clipire, se duce un deceniu. Zborul unei muşte prin încăpere durează un secol. Nouă, celor absenţi, nu ne pasă de timp: e mica noastră victorie. Când ne ridicăm privirea din nou, pe masă nu se mai află cutia cu pene de scris, nici lampa cu şiraguri de sticlă. Călimările au fost înlocuite de instrumente de scris luxoase, din argint şi agate.”
Era o epocă a contrastelor, în care aveau loc revoluţii la nivel tehnologic, dar pe care oamenii le acceptau cu greu, o epocă în care religia încă era un factor puternic, dar în care, paradoxal, spiritismul era o tendinţă înfloritoare. Era şi o epocă a începutului emancipării femeii – doamna Maria del Roser, mama lui Amadeo, este prototipul femeii culte, delicate şi, în acelaşi timp, ştiind să-şi susţină ferm părerile. Este o atitudine care o uimeşte pe Conchita, tânăra dădacă a copiilor ei, care nu poate să înţeleagă cum soţul doamnei o tolerează astfel, cu propriile ei păreri, conducându-se după propria voinţă, mergând la întâlniri pe tema spiritismului şi considerând că Dumnezeu „înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi şi că inima ta e locul unde trebuie să-l cauţi”.
„Conchita nu auzise ca vreo doamnă educată să vorbească aşa, şi uneori chiar se temea ca nu cumva stăpâna să-şi pierdut minţile, iar alteori era convinsă că se găsea dinaintea unei femei revoluţionare. Capacitatea de a se revolta era direct proporţională cu vederile sale înguste despre lume, aşa cum se obişnuieşte. O femeie care îndrăzneşte să gândească altfel decât soţul ei? Care primeşte vizite în particular şi iese din casă când are chef? Primul lucru la care s-a gândit Concha a fost: «Bietul domn Rodolfo, grea cruce mai are de purtat».”
Evident, este încă o societate cu rădăcini tradiţionale puternice, iar bărbaţii, mai ales cei bogaţi şi obişnuiţi ca lumea să fie la picioarele lor, privesc femeia ca pe un bun care li se cuvine, ca pe o fiinţă cu personalitate scăzută, pe care o pot modela după bunul plac sau pe care o pot folosi pentru amuzamentul propriu. Amadeo, caracter schimbător şi impulsiv, dincolo de orice etică personală sau socială, gelos, dar, în acelaşi timp, lipsit de scrupule când vine vorba despre a-şi schimba amantele după capriciu, se joacă fără milă cu sentimentele femeilor din jur, pe care le foloseşte uneori ca unealtă a răzbunării (îi fură iubita fratelui său, pe care-l urăşte în urma unei vechi şi nevindecate rivalităţi, o foloseşte până se plictiseşte, apoi începe să le-o ofere prietenilor săi, ştiind că ea acceptă orice de dragul său).
„Tot ce poţi face cu o femeie e să o modelezi după gustul tău. Să o iei ca pe o materie primă, ca un diamant brut, apoi să îndepărtezi tot ceea ce are în plus pentru a-i da exact forma dorită de tine. E, dacă vrei, ca şi cum ai dresa căţeluşi de circ; femeile sunt la fel de ascultătoare şi de maleabile. Aşa, măcar rămân şi ele cu ceva când treci la următoarea.”
Foarte interesant este Încăperi ferecate şi ca structură narativă, alternarea de registre şi de stiluri fiind o metodă excelentă pentru menţinerea suspansului pe mai bine de patru sute de pagini: cartea îmbină naraţiunea clasică, de genul grande histoire, cu pasaje fragmentare, ce par preluate din descrieri oficiale, de muzeu, ale unor tablouri, şi cu schimburi, mai dezvoltate sau mai sumare, de e-mailuri între personaje, marcă distinctă a epocii actuale. Care Santos nu respectă ordinea cronologică a evenimentelor, sărind din trecut în prezent cu un firesc desăvârşit, tocmai pentru a arăta cât de asemănătoare sunt unele personaje, chiar dacă le despart zeci de ani şi mentalităţi radical diferite.
Încăperi ferecate este şi un excelent roman de atmosferă, surprinzând cu fineţe schimbarea cutumelor şi permutările în rândul obiceiurilor sociale. Este, în definitiv, un roman despre timp:
„Timpul – acest subiect universal. Anihilează oamenii. Toceşte pietrele. Dogeşte vocea scriitorului. Plictiseşte fantomele”. Dacă în planul prezentului, normele sociale nici nu mai intră în atenţia scriitoarei, care surprinde, ca în treacăt, anumite aspecte deja fireşti ale epocii noatre – divorţuri, căsătorii între persoane de acelaşi sex, ca să nu mai vorbim despre libertăţile la care femeile de acum un secol nici nu visau, ba chiar ar fi fost ele însele stânjenite la gândul lor –, în planul trecutului, Care Santos este atentă la conturarea raporturilor sociale între personaje, existând nişte norme peste care nu se putea trece. Nu numai ierarhia stăpân-servitor este un principiu clar, ci chiar plimbările în oraş devin un eveniment. „Întregul traseu se transforma într-o paradă a galanteriei şi eleganţei, cu scoaterea constantă a pălăriei, cu mutarea mănuşilor din piele rusească dintr-o mână într-alta şi un şir nesfârşit de urări de bine pentru familii.”
În plus, fetele tinere, de măritat, însoţite obligatoriu de guvernantă, de mamă sau de perceptor, trebuiau să-şi stăpânească până şi zâmbetele, pentru că orice gest putea fi interpretat ca pe o invitaţie.
Perspectiva din care e spusă povestea pare a fi cea a Violetei, nepoata celebrului Amadeo Lax, care vine în Barcelona pentru a se ocupa de fosta casă a bunicului, unde are surpriza să descopere ceva ce o face să scormonească în istoria familiei pentru a afla răspunsuri la întrebări ce păreau imposibile. În final însă, naraţiunea pare a se distanţa chiar de Violeta, iar perspectiva este lăsată fantomelor trecutului, care, impasibile, privesc zbuciumul oamenilor cu înţelepciunea pe care o oferă înţelegerea timpului.
Iar tu, ca cititor, ţi-ai dori să rămâi şi tu printre aceste umbre, pentru a vedea până la capăt ce destin au avut personajele, pentru a te plimba şi tu printre ruinele acelei lumi apuse, cândva înfloritoare şi de o aroganţă domolită doar de ravagiile timpului.
Care Santos, Încăperi ferecate, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas fiction, 2013
