Bookaholic

Hotărât să se recăsătorească, la câţiva ani după moartea soţiei sale, un bărbat acceptă propunerea unui prieten să dea o audiţie pentru a putea cunoaşte cât mai multe femei şi a avea de unde alege. Straniu subiect, nu-i aşa? Ei bine, fiind marca Ryū Murakami, nu mai pare atât de straniu – ştim foarte bine cu ce teme provocatoare pot să vină literatura şi cinematografia japoneze (mai ales cinematografia!) şi, nu întâmplător, cartea lui Murakami a şi fost ecranizată cu succes de Takashi Miike, în 1999.

Recunosc că sunt o fană a thrillerelor japoneze (asiatice, în general) pentru că sunt singurele, din punctul meu de vedere, care nu te fac să râzi, deşi efectul este tocmai cel opus (uitaţi-vă la Shutter, şi garantez că nu vi se va părea nici pe departe asemănător cu ceea ce filmele americane prezintă sub marca „horror” sau „thriller”). Aşadar, am citit această carte cu suspansul cu care urmăresc un astfel de film, iar stilul tăios, insinuant îţi permite o astfel de lectură. Evident că ştii că o să se întâmple ceva ce o să depăşească limitele normalului, dar indiciile nu sunt niciodată suficiente pentru a crea puzzle-ul. E un stil care te îndeamnă să-ţi creezi tot felul scenarii, poate mai fanteziste decât e cazul, căci realitatea devine mai crudă şi mai… „ireală” decât ceea ce ar fi putut fi plăsmuirea minţii.

Eşti avertizat că lucrurile urmează să ia o întorsătură neplăcută încă din prima parte, deci nu ai cum să speri că finalul va fi gen Hollywood: „Nu avea cum să ştie că povestea asta urma să dea naştere unor orori inimaginabile”. Pe tot parcursul cărţii, ai impresia că personajul principal, Aoyama, producător de documentare, trăieşte un vis, că e la limita dintre realitate şi ficţiune.

Misterioasa Asami, pe care o întâlneşte în urma acelei audiţii şi de care nu doar că s-a îndrăgostit, dar simte o atracţie pentru ea care-l îmbolnăveşte, pare a fi femeia perfectă: superbă (mai frumoasă decât o actriţă, spune Aoyama), modestă, naturală, dar stilată, tânără, dar extrem de serioasă. Accentul e, evident, pe pare. Numai că toţi din jurul lui Ayoama îi spun să se ţină departe de ea, fără însă să-i dea motive concrete – ceva din această femeie emană o energie negativă, îi spune prietenul său care venise cu ideea audiţiei.

Ca tehnică de construcţie, Asami seamănă foarte mult cu personajele feminine pe care le întâlnim în romanele şi mai stranii ale unui alt scriitor japonez de succes, Haruki Murakami. E acel gen de feminitate care subjugă, dar care nu pare a avea nimic pământesc în ea. Personajele feminine ale celor doi scriitori par a avea o consistenţă incertă, ca şi cum se pot destrăma oricând, numai că ele sunt, în acelaşi timp, personaje de o senzualitate extremă şi, poate paradoxal, sexualitatea lor este foarte bine conturată.

Numai că, dacă la Haruki aceste personaje de multe ori îşi păstrează acest incert al fiinţei lor, la Ryū, personajul feminin din Audiţia capătă o concreteţe neaşteptată. Diafanul şi misterul ascund, de fapt, o traumă ce se manifestă în forme înspăimântătoare, inumane. Destul de frustrant însă e faptul că nu avem nici o portiţă de acces în interioritatea personajului: toate informaţiile le primim de la Aoyama, dar totul pare distorsionat în ochii lui, prins cum e în această poveste ce începe să capete dimensiuni periculoase. Aşadar, nu ştim, de fapt, ce simte sau ce gândeşte cu adevărat Asami, nu avem acces decât la acţiunile ei, şi ele o sursă nesigură pentru conturarea unui portret complex. Este şi aceasta o tehnică de potenţare a suspansului, de menţinere a unui mister ce nu trebuie dezvăluit decât în final.

Dar nu totul se petrece la acest nivel al incertitudinii, ca şi cum ar fi un vis – sau un coşmar – al personajului. Audiţia are şi o puternică notă realistă, vorbind despre societatea japoneză contemporană, despre noile ei moravuri, despre ce mai înseamnă moralitatea, despre cât de repede se maturizează tinerii şi cât de devreme în viaţă ştiu ce vor de la viitorul lor (de altfel, cel mai matur personaj al cărţii este fiul adolescent al lui Aoyama), despre obsesia vizualului şi despre dorinţa cât mai multor femei de a fi actriţe sau, oricum, de a apărea pe ecran. Aşadar, vorbeşte despre o superficialitate crescândă din partea tinerelor, dar, în acelaşi timp, nici personajul masculin principal nu e chiar uşă de biserică, neoferind un model de puritanism.

Audiţia este un roman cu o puternică tentă vizuală. Scris într-un stil sobru, fără înflorituri, aerisit, romanul te lasă să vizualizezi întreaga scenă, ca şi cum ar fi o bucată filmată:

Prostituatele îmbrăcate în haine ieftine şi ţipătoare, care pălăvrăgeau întruna, şi cocotele masculine, cu farduri grele şi peruci, îi apăreau în faţa ochilor ca văzute printr-o lupă. Avea senzaţia că nimerise deodată în mijlocul unui film sau al unui coşmar. Culori violente îi asaltau retina: unghiile vopsite în verde, pantofii argintii cu toc, buzele de un roşu intens al cocotelor masculine, ciorapii roz din lame.”

Audiţia este un thriller bine scris, de un previzibil nesupărător – ştii că o să se întâmple ceva rău şi că personajul feminin ascunde un secret teribil, dar nu îţi dai seama ce anume sau sub ce formă o să se dezlănţuie.

Ryū Murakami, Audiţia, traducere de Florin Oprina, Polirom, 2010