Bookaholic

După ce, la şaptesprezece ani, Blanca îşi pierde tatăl, ca s-o ajute să-şi uite suferinţa, mama îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat şi-a adunat toţi înţelepţii din împărăţie şi le-a cerut să născocească nişte vorbe care să poată fi rostite în orice împrejurare, fie ea cît de rea. După o îndelungă chibzuinţă, înţelepţii îi dau răspunsul… Au trecut mai bine de douăzeci de ani de cînd Blanca ştie povestea, mama a părăsit-o şi ea, iar vorbele magice, pînă şi asta o să treacă, nu-i par fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin, trebuie să înveţe să-şi îmblînzească durerea. Hotărăşte să petreacă un timp la casa de vacanţă a familiei împreună cu copiii, cîţiva prieteni şi cei doi foşti soţi. În plus, în apropiere ajunge şi amantul. La Cadaqués, sub soarele Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relaţiei complexe şi pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar şi puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a prieteniei şi a maternităţii.

Numit Bonjour tristesse al secolului XXI, acest roman al durităţii şi tandreţei, al umorului şi melancoliei a fost declarat de Bookseller cartea Tîrgului de la Frankfurt 2014 și este revelaţia editorială a anului, roman tradus în treizeci de ţări.

„Până şi asta o să treacă”, de Milena Busquets – fragment

Traducere din limba spaniolă de Dorina‑Maria Ivan
Carte publicată şi în ediţie digitală
Colecţia „Biblioteca Polirom”
Seria: Actual
168 p.

Din cine ştie ce motiv ciudat, niciodată nu m‑am gândit că o să ajung la patruzeci de ani. La douăzeci de ani, mă imaginam la treizeci, locuind împreună cu iubi­rea vieţii mele şi cu câţiva copii. Şi la şaizeci, pregătind tarte cu mere pentru nepoţi, eu, care nu ştiu nici să prăjesc un ou, dar aveam să învăţ. Şi la optzeci, o bătrână sfrijită, bând whisky cu prietenele. Dar niciodată nu m‑am imaginat la patruzeci de ani, nici măcar la cinci­zeci. Şi totuşi, iată‑mă. La înmormântarea mamei şi, în plus, la patruzeci de ani. Nu ştiu prea bine cum am ajuns în punctul ăsta, nici în satul ăsta care, din senin, mă face să‑mi vină foarte tare să vomit. Şi cred că în viaţa mea n‑am mai umblat aşa de prost îmbrăcată. Când o să ajung acasă, o să ard toate hainele pe care le‑am purtat azi, pentru că sunt îmbibate de oboseală şi de tristeţe. Au venit aproape toţi prietenii mei şi câţiva dintre ai ei, plus câţiva care n‑au fost niciodată prietenii nimănui. E multă lume şi lipsesc destui. Spre final, boala, care a alungat‑o cu sălbăticie de pe tronul ei şi i‑a distrus fără milă regatul, a făcut‑o să înceapă să ne ocărască pe toţi, şi, fireşte, când vine vremea înmormântării, chestia asta se plăteşte. Pe de‑o parte tu, moarta, i‑ai ocărât şi pe de altă parte eu, fiica, nu le sunt tocmai simpatică. E vina ta, mamă, asta e clar. Încet‑încet, ai depus pe umerii mei toată greutatea fericirii tale în declin. Şi mă apăsa, mă apăsa chiar şi când eram departe, chiar şi când am început să înţeleg şi să accept ce se întâmplă, chiar şi când m‑am îndepărtat puţin de tine, văzând că, dacă n‑o făceam, n‑aveai să mori doar tu prinsă sub dărâmă­turile tale. Dar cred că mă iubeai ; nici mult, nici puţin, mă iubeai, punct. Mereu am crezut că cei care zic „te iubesc mult“ iubesc de fapt puţin, sau poate adaugă acel „mult“, care în cazul ăsta înseamnă „puţin“, din timiditate sau din frică de tăria lui „te iubesc“, care e singurul fel adevărat de a spune „te iubesc“. Acel „mult“ face ca „te iubesc“‑ul să devină potrivit pentru oricine, când, de fapt, nu e aproape niciodată. „Te iubesc“, cuvintele magice care pot să te transforme într‑un câine, într‑un zeu, într‑un zănatic, într‑o umbră. În plus, mulţi dintre prietenii tăi erau progresişti, acum probabil nu le mai zice aşa sau specia lor a dispărut. Nu credeau nici în Dumnezeu, nici în viaţă după moarte. Încă ţin minte vremurile când era la modă să nu crezi în Dumnezeu. Azi, dacă zici că nu crezi în Dumnezeu, nici în Vishnu, nici în Pământul-Mamă, nici în reincarnare, nici în spiritul nu ştiu cui, în nimic, eşti privit cu milă şi ţi se spune : „Se vede de la o poştă că nu eşti deloc iluminată !“. Aşa că probabil şi‑au zis : „Mai bine stau acasă, pe canapea, cu o sticlă de vin, şi îi aduc un omagiu în felul meu, mult mai transcendent decât cel de la munte, cu nesuferiţii ăia de copii. La urma urmei, înmormântările nu sunt decât o convenţie soci­ală în plus“. Sau ceva de genul ăsta. Pentru că presupun că te‑au iertat, asta dacă era ceva de iertat, şi că te‑au iubit. De mică, vă vedeam râzând şi jucând cărţi până în zori şi călătorind şi înotând goi în mare şi ieşind la cină, şi cred că vă simţeaţi bine, că eraţi fericiţi. Problema cu familiile pe care ţi le alegi e că dispar mult mai uşor decât cele de sânge. Adulţii cu care am crescut fie sunt morţi, fie nu ştiu unde‑şi fac veacul. Aici, sub soarele ăsta necruţător, care îţi arde pielea şi pârjoleşte pământul, e clar că nu sunt. E o chestie greu de înghiţit, o înmor­mântare, şi cele două ore pe autostradă ca să ajungi până aici sunt o corvoadă. Ştiu pe de rost drumul ăsta printre măslini, strâmt şi şerpuitor. Este, sau a fost, deşi nu petreceam mai mult de două luni pe an în sat, drumul de întoarcere acasă şi spre tot ce ne plăcea. Acum nu mai ştiu ce e. Ar fi trebuit să‑mi pun o pălărie, chit că după asta ar fi fost nevoie s‑o arunc şi pe ea la gunoi. Ameţesc. Cred c‑o să mă aşez lângă îngerul ăla amenin­ţător, cu aripile ca două spade, şi că n‑o să mă mai ridic niciodată. Se apropie de mine Carolina, care mereu îşi dă seama de tot, mă ia de‑un braţ şi mă duce până la zidul de lângă care se zăreşte marea, undeva foarte aproape, la poalele unei costişe cu măslini osteniţi, cu spatele la toată lumea. Mamă, mi‑ai promis că atunci când o să mori viaţa mea o să fie pe un făgaş şi în ordine şi că durerea o să fie suportabilă, nu mi‑ai spus c‑o să‑mi vină să‑mi smulg măruntaiele şi să mi le mănânc. Şi asta mi‑ai zis‑o înainte să începi să minţi. Nu ştiu de ce, de la un punct încolo tu, care nu minţeai niciodată, ai început s‑o faci. Prietenii care spre sfârşit au avut puţin de‑a face cu tine şi şi‑o amintesc pe femeia extraordinară care erai au venit. La fel şi prietenele mele, Carolina, Elisa şi Sofía. Mamă, în cele din urmă am decis să n‑o îngropăm pe Patum cu tine. Nu suntem în Egiptul faraonilor. Ştiu că ziceai că fără tine viaţa ei n‑o să aibă nici un sens, dar, pe de‑o parte, e o căţea mare şi n‑ar încăpea în nişă – mi‑i şi imaginez pe cei doi gropari împingând‑o de fund ca s‑o îndese înăuntru, aşa cum am făcut de nenumărate ori în largul mării, după ce înotam, ca s‑o îndemnăm să urce în barcă pe scăriţă – şi, pe de altă parte, povestea asta să te îngropi cu câinele sunt sigură că e ilegală. Chiar dacă ar fi la fel de mort ca tine. Pentru că eşti moartă, mamă. De două zile mi‑o repet fără încetare şi le tot întreb pe prietenele mele, nu cumva să se fi strecurat vreo greşeală sau să fi înţeles eu anapoda ce se petrece, dar de fiecare dată mă încre­dinţează că ceea ce era de neconceput chiar s‑a întâmplat. În afară de taţii copiilor mei, nu mai e aici decât un bărbat interesant, un necunoscut. Aproape că leşin de groază şi de căldură şi, în ciuda a tot, sunt încă în stare să depistez imediat un bărbat atrăgător. Probabil ţine de instinctul de supravieţuire. Mă întreb care o fi protoco­lul ca să te combini într‑un cimitir. Oare o să vină să îmi prezinte condoleanţe ? Nu cred. Ce laş ! Ce laş fru­mos ! Ce‑o căuta un laş la înmormântarea mamei mele, persoana cea mai puţin laşă din câte am cunoscut ? Sau poate că fata asta care stă lângă tine, îţi strânge mâna şi se uită la mine curioasă o fi iubita ta. Nu e un pic cam scundă pentru tine ? Păi bine, măi, iubită pitică a laşului misterios, azi e înmormântarea mamei, aşa că am drep­tul să zic şi să fac orice am chef, nu crezi ? Ca şi când ar fi ziua mea de naştere. Să nu mi‑o iei în nume de rău.

Despre Milena Busquets

Milena Busquets, născută la Barcelona în 1972, este o scriitoare şi traducătoare spaniolă de succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycée Français de Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University College London. A lucrat vreme de mai mulți ani la Editorial Lumen, prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de También esto pasará (Pînă şi asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial internaţional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de țări.

„În esenţă, romanul acesta este o căutare a cuvintelor potrivite să exprime o iubire complexă, ale cărei fire se împletesc fără încetare, într-un dialog între mamă şi fiică. Aşa s-a născut o carte remarcabilă, care-şi propune nu să treacă ori să se piardă, ci să dăinuie.” (La Vanguardia)

„Metoda Milenei Busquets este pe cît de simplă, pe atît de sigură: ea aşterne o scrisoare postumă fără să facă risipă de «tu» şi echilibrează prin răceală şi sobrietate izbucnirea uneori sălbatică a emoţiilor. Iată secretul acestui scurt şi intens roman: depănarea unei conştiinţe alungate dintr-odată din paradis.” (El Periódico)

„Un roman dezarmant, palpitînd de senzualitate, dorinţă şi vitalitate… Un amestec ce oscilează permanent între autoficţiune şi roman sentimental.” (Lire)

„Milena Busquets scrie o proză a nostalgiei şi a uşurătăţii, fără să cadă în superficial. Durerea pierderii se întrepătrunde cu nevoia irezistibilă de a te bucura de plăcerile vieţii. Asemenea unui echilibrist al sentimentelor, Milena Busquets creionează, printre rînduri, portretul unei generaţii.” (Le Monde)