Îmi place să spun că atunci când te apropii de un scriitor mare e bine să nu te arunci în cea mai “cea mai” operă a sa, ci s-o iei treptat la descoperit, să începi cu ce-ţi sună şi să continui cu ce-ţi propui: să-ţi însemnezi propriile scurtături şi trasee pe harta lui, care se abat de la strada principală.

Cu Bolaño, chilianul, aşa a fost: auzisem că e senzaţia literaturii sud-americane, că, din păcate tipic, cărţile îi sunt publicate mai ales după moarte (2003), m-am gândit că “senzaţia” asta a unei literaturi care mereu a stârnit curiozităţi poate fi prea cu degetul în ochi spus. Dar nu a fost aşa. Şi având în faţă 5 titluri – Anvers, O stea îndepărtată, Târfe asasine, Convorbiri telefonice, Nocturnă în Chile – am ales la întâmplare Convorbirile. Le-aş spune convorbiri cu un scriitor, dar nu literare.

Cum să laşi din mână o carte care din primele pagini îţi spune: literatura spaniolă a acestui secol nu înseamnă cu siguranţă Borges şi Cortazar. Vrei şi tu să afli cine sunt greii ăştia noi de care poate mori şi nu auzi. Lista lui Bolaño îi cuprinde pe Abelardo Castillo, Rodolpho Walsh (asasinat de dictatura lui Pinochet), Daniel Moyano, Manuel Puig, Osvaldo Soriano, Enrique Vila-Matas şi cel mai mare şi cel mai inexistent – Sensini (diminutiv de la Gregor Samsa). Sunt scriitorii generaţiei lui, la fel de (ne)cunoscuţi ca Bolaño însuşi, a cărui viaţă parţial de hoinar, parţial de scriitor underground nu a lăsat prea multă faimă înăuntru.

Iar viaţa lui Bolano, în sine un subiect, este una care se ciocneşte puternic de marea istorie a statului Chile: la 16 ani pleacă în Mexic, dar la 20 revine în Chile în sprijinul revoluţiei socialiste intenţionate de preşedintele Allende. Exact când are loc lovitura lui Pinochet, despre care chiar vă recomand să citiţi pe de-a întregul contextului economic şi politic în Doctrina Şocului (veţi găsi şi referiri extraordinare la Rodolfo Walsh). E închis, dar scapă cu ajutorul a 2 foşti colegi de liceu care-l recunosc (despre asta s-a mai scris aici). Hoinăreşte apoi prin Europa şi se stabileşte până la urmă în Spania, unde are tot felul de joburi, şi unde dă poezia pe proză.

Povestirile lui pendulează între culisele literaturii şi culisele vieţii. Şi toate rămân cumva neterminate, te ţin în suspans şi se sfârşesc la fel de neaşteptat ca o convorbire întreruptă. Treci la următoarea şi când termini cartea nu poţi spune decât că viaţa nu are un sens, că trebuie să fii destul de naiv să-l cauţi, prost chiar să ţi-o pierzi pe toată căutându-l, că nu poţi tu, ca om rătăcitor, să-i spui altui om rătăcitor că aşa e mai bine. Trist, banal? Nu chiar, apăsător da, şi filtrat de un povestitor care nu se încurcă în pauze şi cuvinte, le dozează perfect, grav şi fin, la marea artă. Nu există mâzgă trăiristă, doar căutări exorcizate, regăsiri statornice, morţi perfecte.

Vorbeşte de dramele scriitorului faţă în faţă cu sărăcia sau mediocritatea, există tipologii de scriitori, printre nume reale amestecându-se nume fictive: mediocrul şi inimosul; talentatul şi arogantul; perifericul şi confirmatul. Mai scrie despre dedesubturile emoţionale ale vieţii unei starlete porno, Joanna Silvestri, de dramele nestatornicei Annei Moore, despre sufletul rus şi cel sud-american, de episodul propriei încarcerări. Dar nimic nu e strident, nimic nu anunţă senzaţionalul sau deja ştiutul. Bolaño are suflu şi ştie cum să şi-l insinueze prin episoade bine ticluite: se vede că a fost poet şi a trăit multe.

Poate veţi vrea să începeţi cu Dedectivii sălbatici (roman publicat în 1998, în traducere acum şi la noi) şi 2666 (neterminat în momentul morţii şi publicat postum, încă netradus), fiind cele mai recunoscute cărţi ale sale. Acum, că îl intuiesc din Convorbiri, aş mai băga câteva povestiri (poate O stea îndepărtată, poate Târfele asasine) şi apoi aş continua şi eu cu ele.

Un comentariu
  1. AvatarAnca

    La vremea postării acestui articol, am recunoscut că nu citisem nimic de Bolano. Auzisem doar despre el, de la voi și de la Devoratorul de cărți.
    Iar azi, după ce am terminat aseară de citit Convorbirile, recunosc că mă bucur teribil că ignoranța mea a luat sfîrșit. Mi-a plăcut atît de mult chilianul, încit l-am lăsat din mînă cu sentimentul de bucurie al descoperirii unui mare scriitor, și cu convingerea că îi voi cumpăra și celelalte romane traduse.
    N-am citit de foarte multă vreme proză scurtă (eheee, de pe vremea cînd adoram nuvelele lui Hemingway), dar Convorbirile realmente m-au lovit în moalele capului și mi-a trebuit mai puțin de 24 de ore să le termin. Iar acum, așa cum mi se întîmplă întotdeauna după o carte colosală, am nevoie de un respiro, am nevoie să îmi trag sufletul pînă să mă pot apuca de altă carte…
    Mulțumesc așadar pentru articolul care m-a făcut curioasă:-)

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *