Publicat în UK, în 2007, drept Self Help, și republicat anul următor, în varii țări, drept Pravda, romanul lui Edward Docx (aflat pe lista pentru premiul Booker din acel an) se potriveste mai bine cu al doilea titlu, pentru că este o poveste în căutarea adevărului. Istorisirea lui Docx își are originile într-o povestire adevărată, cea a propriei sale mame, care se credea pe jumătate indiancă, până când, pe patul de moarte, bunica lui Edward i-a mărturisit fiicei sale că este adoptată, și de origine rusă.
Cam de aici pornește și intriga romanului Self Help / Pravda, o poveste transcontinentală, care ne teleportează din New York în Londra, în Paris și în Sankt Petersburg. Personajele principale sunt doi gemeni, Gabriel și Isabella, a căror mamă, Maria, rusoaică din Sankt Petersburg, fugise în tinerețe cu un englez arătos, pe nume Nicholas.
Situația, pe scurt, când începe romanul, stă așa: Nicholas duce (la Londra) o viață pe jumătate plicticoasă ca dracu’, în postul de redactor șef al revistei de dezvoltare personală și sfaturi pentru într-ajutorarea cititorului, Self Help!, pe jumătate duplicitară între prietena sa și amanta sa. La New York, soră-sa, Isabella, nu e cu mult mai fericită, cu o slujbă neinteresantă și un prieten așijderea. În Paris, tatăl lor, Nicholas, e jumulit de bani de amantul său cu mult mai tânăr și flatat de amanta sa ocazională, care îi și pozează pentru tablouri. În Sankt Petersburg, Maria, mama copiilor și fosta soție a lui Nicholas, zace moartă lângă un pian vechi, așteptând să ajungă la ei știrea și să se dezlănțuie haosul.
Fiecare capitol are un alt unghi de vedere, schimbându-și naratorul ”creditabil” între Gabriel, Isabella, Nicholas și alții, care vorbesc însă mereu cu vocea autorului, la persoana a treia. Nesiguranțele personale, frustrările, discursurile interioare, întrebările fără răspuns, regretele și speranțele personajelor – o familie desfăcută în patru vânturi, care acum încearcă să cârpească legăturile demult destrămate – sunt presărate cu pasaje descriptive ale orașelor în care are loc acțiunea din acel moment. Dacă n-aș putea spune că m-a cucerit calitatea de vorbitor a lui Docx, fragmentele descriptive, fie ele despre un oraș sau despre un corp emaciat de droguri, sunt unul dintre talentele autorului:
”…când Petersburgul se dezbrăca de veșmintele sidefii europene și își arăta adevăratul chip de țăran afurisit și negricios” sau unul dintre numeroasele pasaje intense despre vremea bolnăvicioasă din Londra: ”Cerul de duminică era palid și gol precum carnea înspăimântată a unui flagelat.”
Personajele sunt, în mare parte, ori banale (nu banal creionate, ci niște oameni pur și simplu obișnuiți, cu vieți obișnuite), ori cinice. Cei doi frați gemeni sunt cam absorbiți de propiile lor vieți și, deși în jurul lor se întâmplă cea mai mare parte a acțiunii, pe mine nu m-au impresionat defel; în locul lor puteai la fel de bine să fii tu, sau să fiu eu, sau un străin din autobuz. Cea mai mare dovadă de personalitate din partea lui Gabriel are loc în timpul unui… monolog interior, după confruntarea cu un DTP-ist de la revistă, din tagma ”creativilor”, care îl calcă atât de tare pe coadă pe Gabriel, încât acesta izbucnește… în sinea lui.
”Beethoven era creativ, Pablo, Mozart era creativ, Dickens, Dante, Kant, Durer, Newton, Rafael, Eschil, Balzac – da, au existat câteva ființe umane cu adevărat creative. Dar tu nu faci parte dintre ele. Tu nu ești câtuși de puțin creativ. Tu nu ești nici măcar talentat. Tu ai doar un computer. Asta e tot. La fel ca orice alt bou mediocru… Așa că hai să lăsăm cuvântul creativ în pace pentru câteva decenii, vrei? Hai să încetăm să ne prefacem. Creativitatea nu înseamnă copywriting sau concepție grafică, creativitatea nu înseamnă designul de interioare, cel grafic sau de modă, nu înseamnă imitație sau mâzgăleală, nu rezidă în gesturi și simboluri, nu este un SMS deștept, o pereche nouă și ridicolă de pantaloni, nu e muzica aia de rahat pe care o ai în computer sau rahaturile de filme de amator… creativitatea este efortul serios și susținut de o viață, dedicat adâncirii înțelegerii fundamentale de sine a omenirii. Creativitatea înseamnă 154 de sonete perfecte, 1126 de capodopere muzicale, creativitatea este E=mc2, ciclul Les Rougon-Macquart, descoperirea planetelor. Ceea ce faci tu e un căcat.”
Un personaj mult mai interesant, dar, din păcate, nu suficient vizitat, este tatăl gemenilor, Nicholas, cinic, adesea fățarnic, binecuvântat cu o limbă ascuțită și cu un portofel gras. Suferind, ca și fiul său, de monoloage interioare, cel mai elocvent fragment este cel în care privește cu dispreț fundul perfect al amantului său italian, care iese pe ușă după ce i-a mai ușurat buzunarul de niște bancnote:
”Sunteți niște țărănoi, dragii mei, talpa țării, proaspăt dezrobiți. Lăsați emanciparea să se întâmple de la sine. Căci, vă spun, democrația după care vă conduceți viețile, libertatea asta, drepturile, toate sunt niște farse jucate de foștii voștri conducători, care rânjesc din spatele noilor lor deghizări. Ei se prefac doar că sunteți egali – spre propriul lor amuzament. Ei vor să vă vadă cum vă luptați cu toate – prea grași, prea slabi, dependenți de mișcare, de fast food, fermecați și înjosiți, cu brațele pline de haine de firmă oribile (niște zdrențe cambodgiene, mă tem) din paginile revistelor lor oribile…. Iar v-au făcut să mergeți în sensul greșit, dragi prieteni, v-au plasat pe traiectoria greșită la fel cum o făceau pe vremea când își ziceau episcopi sau baroni.”
Cele mai interesante personaje sunt însă sankt-petersburghezii: rusul Arcadi și englezul expatriat Henry. Arcadi este un pianist talentat, dar fără studii și fără o para chioară. Henry este un narcoman bolnav, care își promite să-l căpătuiască pe Arcadi cu orice preț. Chiar al vieții sale. Aventurile lor sunt – sau măcar par, prin contrast cu cele aproape aseptice ale gemenilor – palpitante și vii, vii pentru supraviețuire: jefuirea și distrugerea casei de către un mafiot distribuitor de droguri, pătrunderea în pătura de subsol a societății pentru a obține un pașaport fals, ieșitul (fugitul) din țară, hotelul de emigranți ilegali din Londra (”capitala europeană a crimei organizate… Întreaga lume se așeza pe vine și își făcea treburile cele mai murdare în Londra”).
În peste 400 de pagini, personajele lui Edward Docx încearcă ori să se dezvolte personal (Self Help), ori să găsească adevărul (Pravda). Mi s-a părut însă că, întins în atâtea direcții, firul narațiunii se subțiază, iar cititorul ajunge să se întrebe a cui poveste se țese aici și de ce. Deși puțin diluat într-o carte poate cam lungă, discursul său, deloc lipsit de măiestrie, dar mai degrabă descriptiv decât portretist sau psihologic, atinge cu succes diverse puncte vulnerabile ale omului modern (serviciu vs. carieră, partenerul de viață, sexul și dragostea, banii, confortul, frustrările și convențiile sociale – atât de diferite în Londra față de Sankt Petersburg) într-o poveste cu dublă cetățenie, cu toane, uneori cu inima ușoară și cu o umbră de umor, alteori indispusă precum o zi ploioasă de toamnă în Londra și sumbră precum cerul noroios al iernii rusești.
Romanul Self Help / Pravda este apărut la editura Vellant, în 2012. Vi-l recomandăm.
P.S. Și traducerea este atentă și reușită, semnată de Mihaela Ghiță.
Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești, la prețul de 23,92 lei. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești.
