Ce să-ți spun? Contactul cu realitatea. Uite lumea la cheie, asurzitoare, dezlănțuită, fierbinte precum o bară supraîncălzită. Mergi, scanează, descurcă-te. O dată pe an va veni Moș Crăciun și va împodobi cu aplomb fiecare suflețel înzăpezit, o dată pe an ceva / cineva te va sălta din statistici. Energizant soul, minte alunară.
Lucrăm cu senzații atunci cînd pretindem poezia, ne face mare plăcere să burdușim capul cititorului cu artificii textuale, cu pastile artistice și-apoi să răsuflăm „loviți” de parcă am fi observat la microscop o exoplanetă sau o galaxie, să zicem SAGE0536AGN: ce tare e, nene. Nu-i exclus ca un bărbos al naibii de hîtru chiar să se holbeze la noi din preajma unui quasar. Tot la microscop, vulnerabile și gingașe, deși veți întîlni și multe „șpițuri în cur”, par scrise și poeziile Laurei Dan, vietăți minuscule te vizitează / se strecoară vesele / în camera ta / își depun ouăle / în sângele tău. / frica te cuprinde / ca o eșarfă / ce se-nfășoară / pe un gât străin. / pare că / a fost uitat / într-un salon de spital / până și dorințele / ți-au devenit reci, vietăți care continuă să se zbată și după ce te-ai ridicat de la masă și ai stins lumina.
Nu știu ce îmi spune că textele din Începe să doară puțin sînt abia în formare și chiar dacă îți plac, așa cum mi s-a întîmplat mie, la sfîrșitul cărții ai senzația că n-ai văzut decît un set. Cred că treaba asta nu are prea mare importanță, pînă la urmă o abordare strictă, pătrățoasă, dăunează chiar celui care o afișează. E suficient și-un set dacă ești fair-play, nu un fanatic bîntuit de întunecimi profunde. Corect sau cinstit ar fi să citim relaxați și pur și simplu să ne bucurăm că facem asta: un copil / care-și strecoară mâinile / prin gardul vecinului / ca să culeagă mlădițe înflorite. // nu pot să mă gîndesc la noi decât așa: / curgând prin lume / încetișor, / ca un dezgheș de primăvară.
În căutarea autenticității, Laura Dan a dat peste efectul de seră și-i stă foarte bine, mai bine decît crede: Atunci m-am speriat cel mai tare // când cineva mi-a spus că noi / trăim întâmplări fericite fără să ne dăm seama. // era primăvară. la radio, o voce subțire. / îmi închipuiam că vocea e a unei femei care trăiește / pentru că a fost obligată. // o femeie care a fost dusă într-o țară străină unde nu a / vorbit. unde oamenii o împingeau dintr-o parte în alta, / mirați că o pot mișca doar cu un deget. // mă gândeam: dacă i-aș dărui ceva atât de zgo,otos, / apoi mi s-ar face frică și ar începe să plângă. / asta mă întrista. // camera mi se părea mai mică. / mi-ar fi plăcut s-o culc în patul meu pe femeia aceasta. / să-i cânt până adoarme.
O vagă dispoziție pentru gratuități, uneori o grabă de neînțeles (doamne, ce bun e cuvîntul ăsta!), laolaltă cu un calm desăvîrșit și inteligența antrenată a unui astronaut, compun o figură melancolică faină de tot. N-o să spun că am fost proiectat în tavan de poeziile Laurei Dan, ploua atît de nasol încît nu m-ar fi impresionat nici măcar un curcan pictat de Douanier Rousseau, dar mi-a picat tare bine cartea ei. Clară, cu o ardere mocnită, m-a ținut în priză și m-a „scos” din ale mele: noi suntem aici / ne ospătăm în camera cu goblenuri // tata e o țară îndepărtată / gândul acesta / exclusiv / la masa noastră // azi, porții mari pentru fiecare / că doar e Crăciunul.
Căutați cartea asta, veți fi mai deștepți.
Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, 2012.
