Pe scurt: două zile, șapte filme, șapte cărți și o căutare-n șapte părți.

Cum a fost la TIFF anul ăsta? Păi cum să fie altfel decât ca în fiecare an, adică fabulos. Cu singura mențiune că din cauza lipsei de timp nu am reușit să trăiesc acest fabulos decât pentru două zile pline. 🙁 (au fost cele mai dificile două dimineți din ultima vreme, când la cafea, cu programul festivalului pe masă, bifam filme sau evenimente, după care, măcinată de îndoială și de condiționarea de timp, reveneam la alegerea făcută, tăiam bifele anterioare și făceam altele. Programul meu arăta ca și cum ar fi ieșit din mâinile unui copil de trei ani pe care l-a lovit inspirația mâzgălitului).

Atmosfera marca TIFF este, se știe, inconfundabilă: filme, oameni faini, localuri, întâlniri neașteptate cu prieteni vechi, prietenii proaspete puse la index, acel du-te vino între diversele locații de care am devenit dependentă iremediabil.

Anul acesta a existat în programul festivalului o secțiune dedicată cinemaului (Cinema, mon amour – despre și pentru cinema). Alegerile mele, întâmplător sau nu, au stat cumva sub semnul acestei celebrări și spun asta pentru că patru dintre filmele văzute, exact asta mi-au transmis, că au fost realizate în spiritul ideii de cinema. Că această alegere a fost în detrimentul vânătorii experimentelor cinematrografice, debuturilor originale și filmelor de imagine (preferatele  mele, cum le-am desemnat într-un articol mai vechi) cu care mă obișnuisem în anii trecuți, chiar nu mai contează…

toate

Catedralele culturii (trailer și synopsis) –  Cathedrals of Culture 3D (Germania, Danemarca, Norvegia, Austria, Franța) a fost un must. Unu – pentru că e un film documentar marca Wim Wenders, care de altfel l-a și produs, doi – pentru raportul inedit clădire-empatie-om și experiența vizuală 3D. Deși e de cursă lungă, 164 de minute, nu am fost descurajată din două motive: am antrenamentul de anduranță făcut cu filmele lui Wiseman 🙂 și pentru că experiențele anterioare TIFF mi-au confirmat și calitatea selecției documentarelor.

Prima parte semnată de Wim Wenders este despre Filarmonica din Berlin. Normal că la finalul acesteia mi-am spus că indiferent ce va urma, e cea mai tare. Construcția poveștii, maniera de filmare, exercițiul de empatizare cu clădirea pentru mine au fost suficiente ca să îl declar favorit. Dar nu aveam de unde să știu ce va urma.

filarmonica din berlin  filarmonica din berlin 3

Al doilea episod a fost despre Biblioteca Națională din Petersburg. O experiență bookaholică răvășitoare. Da, filmul lui Michael Glawogger (Austria) a fost cu direcție pentru toți bookaholicii, inclusiv pentru cei nedeclarați. Într-un spațiu care, departe de a fi excedentar, impune prin măreție, mii de cărți prind viață și vorbesc despre ele. Unele au o experiență incontestabilă (cred și eu, cine n-ar fi înțelept după câteva sute de ani?!), altele își povestesc cu emoție propria dramă, când interzise fiind, protectorii lor le-au ascuns. După modelul cartezian cuget, deci exist, pentru ele era valabil am număr de inventar, deci exist. Celor pândite de pericolul distrugerii, li se lua numărul și astfel existența lor era protejată de falsa inexistență. Cu fragmente citite de narator din prozatori și poeți ruși, filmul te cucerește fără a-ți da măcar ocazia să i te împotrivești.

biblioteca

Filmul lui Michael Madsen (Danemarca) despre închisoarea Halden din Norvegia nu are cum să nu placă și să surprindă deopotrivă. Intrigant este raportul între ideea de închisoare de maximă securitate și condițiile pe care le oferă deținuților. Pe bună dreptate cei de la Transilvainia Report au numit-o  într-un articol de prezentare a filmului, cea mai umană dintre închisori. Povestea este narată în mare parte din perspectiva zidului închisorii. (Aparent fără nicio legătură mi-am adus aminte de zidul lui Meyer al lui Ipolit. Să fi invadat, trăit de ciudatele conexiuni pe care doar o minte bookaholică le poate face, iată una dintre minunatele recompense ale șoarecilor de bibliotecă. Nu-i așa că ați simțit-o și voi pe propria piele?!)

inchisoarea h   inchisoarea h2

Următoarele două filme, cel despre Opera din Oslo, regizat de Margreth Olin (Norvegia) și cel despre Institutul Salk din La Jolla al lui Robert Redford (USA) sunt, pe lângă aportul informațional, niște experiețe vizuale high class care aduc în prim plan o arhitectonică minimalistă și o simbioză futuristă a vieții cu arta sau cu știința. Ultimul episod semnat de Karim Ainouz (Germania / Brazila) este despre Centrul Pompidou din Paris o adevărată mașinărie a culturii moderne. (sursa citatelor)

La finalul filmului, nu poți aprecia care dintre cele șase părți a fost cea mai tare, de fapt am realizat că singurul câștigător este spectatorul.

opera din oslo

salk institut 2

Centre Pompidou (4)

Dintre filmele din competiție am reușit să văd doar trei: Quod erat demonstrandum, Still life și câșitigătorul Stockholm.

qed

Quod erat demonstrandum (trailer și synopsis) cu Ofelia Popii, Sorin Leoveanu și Florin Piersic Jr. este un film mai mult despre granițe, vechi și actuale, decât despre comunism, cum l-a apreciat chiar regizorul Andrei Gruzsniczki.

qed2

Și într-adevăr, într-o atmosferă comunistă redată impecabil, probabil potențată și de filmarea în alb-negru, filmul vorbește despre multe granițe: de la cele mai concrete, redate într-un aparent prim plan, cele geografice, până la cele mai puțin palpabile, cele personale care fac diferența în relaționarea cu ceilalți sau cele interioare a căror trecere sau nu, poate însemna afirmarea profesională sau resemnarea. Filmul pendulează între alegeri, mai mult sau mai puțin asumate și consecințe, mai mult sau mai puțin anticipate. Este un film corect care nu prea are cum și de ce să displacă.

still life

Still Life (trailer și synopsis) a fost pentru mine filmul festivalului. Poate pentru că s-a întâmplat să fie pe lungimea mea de undă, sau pentru că este despre celebrarea vieții în tot ce are aceasta mai uman, inspirant și amunzant (ironia face ca traducerea în limba română să fie Natură moartă), sau pentru că l-am savurat pe Uberto Pasolini până la ultimul cuvânt și gest din sesiunea de întrebări și răspunsuri. Nu știu cu exactitate, dar cert e că Still life a fost pentru mine marele câștigător.

STOCKHOLM 4

Pentru că mă dau în vânt după filme cu două personaje, Stockholm (trailer și synopsis) în regia lui Rodrigo Sorogoyen nu avea cum să nu fie o opțiune obligatorie. Dar trebuie să recunosc că mă așteptam la mai mult. Nu spun că nu mi-a plăcut filmul dar, după experiențe ca La Vida de los peces, En la cama, Nothing Personal, Gerry, până și mai accesibilul Forget me Not, nu aveam cum să nu îmi doresc puțin mai mult. Maniera de filmare și imaginea, mai ales în partea a doua, sunt fără îndoială puncte forte care fac filmul recomandabil. Muzica iarăși mi-a plăcut, fiind foarte inspirată uneori potrivirea dintre anumite secvențe și alegerea soundtrack-ului, dar povestea în sine nu m-a dat pe spate, nu mi-a adus nimic nou, nu am rămas cu nicio stare specială de pus mai apoi la păstrare.

Am mai avut parte de încă trei filme alese pe sprânceană. Udă toată (Feuchtgebiete) din secțiunea Noului cinematograf german, La limita de jos a cerului (Unsaved), primul film de lungmetraj al lui Igor Cobileanski și Reuniunea de clasă (Återträffen), o producție suedeză.

De ce le recomand? Păi să vedem.

uda toata 2 uda toata 3

Udă toată în regia lui David Wnendt (trailer și synopsis) dincolo de faptul că poate pica greu la stomac celor mai sensibili sau pudibonzi este în fapt un film super emoționant despre singurătate, încercări mai mult sau mai puțin reușite de a comunica cu cei din jur și dragoste, asezonate cu o atitudine cool, teribilism juvenil (și nu nu mai – și adulții o cam dau în diverse), puțin sex (sau mai mult ideea de sex), dublate de o interpretare extraordinară a actriței principale (care între noi fie vorba, e o variantă nemțească și actuală a franțuzoaicei Amélie – de altfel chiar regizorul a punctat că și maniera de filmare a fost inspirată din filmul lui Jeunet). Cu o asemenea rețetă și o coloană sonoră super mișto, nu are cum să nu trezească interes.

la limita cerului 2  la limta cerului

Despre lungmetrajul lui Cobileanski (trailer și synopsis), ce să zic? Cine i-a văzut scurtmetrajele și s-a distrat teribil, cine a ajuns să-l simpatizeze pe Sergiu Voloc, actorul fetiș al lui Cobileanski, va merge negreșit să vadă și La limita de jos a cerului. Filmul mi s-a părut puțin cuminte pentru potențialul creativ a lui Cobileanski. Nu, nu-l subapreciez câtuși de puțin. Mi-a plăcut și m-am bucurat că am ajuns să-l văd, mi-a părut rău doar că nu l-am mai prins și pe Sergiu Voloc, care nu a reușit să ajungă la sesiunea de întrebări și răspunsuri. Este o felie de viață din Moldova actuală, tonul fiind cel obișnuit la Cobileanski, de tragicomedie, dar de data aceasta mai puțină comedie și mai multă dramă sau realitate dacă sună mai puțin emfatic.

reuniunea 3

Reuninea de clasă (trailer și synopsis), regizat de Anna Odell, este un film suedez experimental, informare care nu se vrea a fi un aviz celor care se feresc de asemenea producții. Din contră, ar trebui încercat, pentru că subiectul este hiper interesant și cred că atinge o coardă sensibilă a fiecăruia dintre noi, învârtindu-se între trei coordonate: pecepție, atitudine și adaptare. E despre cum ne percepeam noi înșine în tinerețe și cum eram de fapt percepuți de către ceilalți, cum ne raportam la ceilalți și care era atitudinea acestora față de noi, dacă ne doream vreo schimbare și dacă am încercat să o obținem, cum și când. E un film despre urmele pe care le poate lăsa copilaria și tinerețea, considerate de către cei mai mulți  atât de nevinovate și regretate, dar care pentru alții nu au fost decât momente terifiante, umilitoare, care au lăsat sechele pentru tot restul vieții.

Normal că au fost și cărți, șapte la număr. A cui e vina că între locațiile TIFF există librării? 🙂

domnisoara poimaine

De data asta s-a întâmplat ca din cele șapte, patru să fie pentru copii, dintre care au plecat acasă doar trei. Nu am sacrificat nimic, pentru că Domnișoara Poimîine și joaca de-a timpul a Adinei Rosetti este în continuare cap de listă și își va lua cât de curand locul în bibliotecă. A fost citită, mâgâiată și savurată, acolo în librărie. Da, știu că nu am procedat corect. Mea culpa și promit să remediez greșeala. Oricum, ca o consumatoare de cărți de copii ce sunt, țin să le mulțumesc minunatelor doamne Adina Rosetti și Cristiana Radu pentru cadoul-poveste! (Domișoara Poimâine și Joaca de-a timpul, editura Curtea Vecehe, 2014)

unde fugim   povesti 1234

Două din celelalte trei rămase din această categorie au avut norocul să fie într-o promoție care nu putea fi refuzată. Oricum, mi se par piese obligatorii de colecție pentru care orice bookaholic, colecționar sau nu, ar putea îndrăzni multe: Eugene Ionesco cu Povești 1 2 3 4 și Marin Sorescu cu Unde fugim de-acasă?. Ce să vă spun mai mult? Că sunt fabuloase, că sunt splendide, că în paginile lor chiar o să îi întâlniți pe cei doi în toată autenticitatea lor? Mie mi-au plăcut într-atât încât chiar cred că ăsta e un exemplu concret de inefabil. (Povești 1 2 3 4, autor Eugene Ionesco, ilustraţii de Etienne Delessert, editura Arthur 2010; Unde fugim de-acasă?, autor Marin Sorescu, ilustraţii de Ágnes Keszeg, editura Arthur 2014)

puiul de intuneric

A treia carte pentru copii care a plecat din Cluj este David și puiul de întuneric, scrisă și ilustrată de Maria Surducan. E o carte mare, dar subțirică, într-un format ca de revistă, în ale cărei pagini dai de o mogâldeață neagră despre care normal că bănuiești că este un pui de întuneric și care are o moacă atât de tristă încât nu te lasă sufletul să nu-l iei cu tine. Cartea a fost desemnată cu premiul Benefica de literatură pentru copii. (David și puiul de întuneric, autor și ilustrații Maria Surducan, editura Benefica 2011)

povestiri cu final schimbat

Celelalte trei cărți, dintre care două citie până la aceasta oră, iar una așteptând cuminte recitirea, sunt Niveluri de viață de Julian Barnes, Povestiri cu final schimbat de Florin Iaru și Sonata Kreutzer și Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi. Primele două nu mai necesită niciun fel de argumentare, era normal să ajungă în biblioteca-mi doar dacă ar fi fost să iau în considerare recenziile și recomandările colegelor mele bookaholice. Dar de ce ultima?  Răspunsul are legătură cu singurul film de la care am ieșit după vreo câteva minute de la începerea rulării, și care a fost Adulter (Cheatin’) al faimosului Bill Plympton :(. Văzusem cu ceva vreme în urmă câteva dintre animațiile lui de scurt metraj, dintre care Guard Dog și Horn Dog îmi plăcuseră mult. Dar de data aceasta pur și simplu nu a fost chime în acel moment, așa că am preferat să ies din sală și să bântui pe străzile Clujului, respirând atmoseră TIFF (bănuiesc că ar fi corect ca cei care nu au ieșit niciodată de la vreun film să arunce primii cu piatra…- glumesc, până la urmă e vorba de alegere personală, exact ca în cazul cărților, te poți ambiționa să termini o carte care nu-ți spune mai nimic, iar efortul să îți fie răsplătit începând cu pagina 286 sau la sfârșit după 334 de pagini, transformate în timp, să îți evaluezi obiectiv pierderea). 🙂  (Niveluri de viață, Julian Barnes, editura Nemira 2014; Povestiri cu final schimbat, Florin Iaru, editura ART 2013)

guard dog cheatin

Sonata Kreutzer a venit cumva să compenseze subiectul filmului nevizionat până la capat, iar Moartea lui Ivan Ilici, deja îmi făcuse cu ochiul în Privind soarele în față a lui Yalom.

sonata_kreutzer-moartea_lui_ivan_ilici-lev_nicolaevici_tolstoi_e-book

(Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici, Lev Tolstoi, editura Polirom 2012)

Tot filmul lui Plympton a facut posibilă și căutarea-n șapte locuri (le-am spus părți ca să ajut rima). 🙂 Două zile la Cluj cu un singur telefon (cu cartelă și număr nou) și două persoane. Eu și B. Eu am fost fericita care am ales fără telefon. La multe dintre filme am mers împreună. Ei bine, s-a întâmplat totuși ca eu să aleg ceva și el altceva. Eu am ales Adulter. Filmul meu se termina mult după filmul lui și chiar înainte să ne despărțim, total aiurea și distrată, l-am întrebat unde ne vedem. Planul a fost că mă va aștepta el la sfârșitul fimului meu în locația respectivă, la facultatea Sapientia. Nu m-am gândit niciun moment dacă a fost un plan bun sau nu, cum nu m-am gândit nici când am părăsit facultatea că plecând de acolo fără a-l aștepta pe B, s-ar putea să nu ne întâlnim prea curând.

Îl știți pe animalul ăla care pândea în copilărie și care cum avea ocazia te punea la tot felul de încercări sau prinsori stupide și absurde? De genul dacă nu numeri toți ciucurii de la perdea, o să iei un patru la mate mâine, dacă nu faci nu știu ce, se va intampla sau ți se va confirma ceva catastrofal. Ei bie, da, am fost pândită. Pe semne că atmosfera TIFF mi-a cam redus din vigilență și, pac, jivina a profitat de ocazie. Ce contează că nu ai telefon, că nici măcar nu știi numărul la care ar putea el răspunde, comunicarea voastră este dincolo de dependența vulgară de tehnologie. Du-te, plimbă-te, pierde vremea de una singură și la un moment dat, gândește-te la un loc și du-te acolo. O să îl găsești pur și simplu.Te va aștepta absolut normal ca și cum acolo ar fi trebuit să te aștepte și nu altundeva. Asta înseamnă o comunicare altfel. Ți se va confirma cât de deosebiți sunteți. Ok. Acum chiar că veți arunca cu pietre. Mai aveți doar puțină răbdare, vă rog!

casa tiff

După vreo două ore de fâțâială prin centrul Clujului, primul loc în care eram sigură că îl voi găsi a fost Casa TIFF. Ghiciți ce s-a întămplat? Normal că nu era acolo. Mi-am zis că pot să dau o mână de ajutor și să aștept și eu ca tot omu’ câteva minute. Mi-am luat un pahar de proseco și m-am așezat la prima masă de la intrare, ca să fiu sigură că nu ratez nici intările, nici ieșirile.

humanitaS

Al doilea loc a fost librăria de lângă Casa TIFF. Și cât răgaz i-am lăsat ca să mă găsească aici…, dar n-a fost să fie.

cinema florin piersic

Al treilea loc: Cinematograful Florin Piersic, locul unde ne despărțisem mai înainte. Nici urmă de el.

cafe wien

Al patrulea loc: Bistro Viena. Necsam.

Al cincelea loc: înapoi la Casa TIFF.

varzarie 2

Al șaselea loc: Vărzăria. Aici deja eram în război. Cu tot universul. Și cum într-o stare de necesitate trebuie să te păstrezi puternic, m-am oprit și am mâncat, singură. Bine cu mulți alți TIFFofili pe lângă mine, dar în principiu, singură. Se pare că de data asta jivina care m-a trimis la o astfel de vânătoare nu a fost în cele mai bune relații cu universul care n-a mișcat un deget în a conspira în favoarea-mi ( da, știu că e à la Coehlo, dar pe bune, chiar nu intenționez să fac colecție de pietre).

cinema victoria 2

Ne-am întâlnit la următorul film la care aveam biletele cumpărate în față la Cinema Victoria. Era logic, nu? Bine măcar că nu am făcut prinsoare pe altceva, ci doar pe o comnicare altfel, că ce știu eu, dacă m-aș fi gândit la alte chestii mai cu greautate cum aș fi digerat rezultatul?! L-am întrebat unde fusese în acest răstimp. Mă căutase, bineînțeles. Unde? Păi fusese la Casa TIFF, la librării (el mai bifase una), în drum către Cinema Florin Piersic dăduse un ochi și în Bistro Viena, apoi la Victoria și la Vărzărie (ce-i drept, el nu mâncase acolo, ci la Marty, unde se întâlnise cu niște prieteni). Comunicare perfectă în contratimp absolut!

pasolini

Și anul acesta TIFF-ul  a fost minunat, dar am un singur regret, o fotografie nerealizată. Eram în fața Cinematografului Victoria imediat după Still Life, când la scurt timp după sesiunea de întrebări și răspunsuri, Uberto Pasolini a ieșit singur, părând așa de natural integrat și acceptat deopotrivă de atmosfera TIFF, cu converșii lui roșii, pantalonii si geaca bej și pălăria portocalie. S-a oprit pentru câteva secunde în fața noastră și ne-a salutat ducându-și mâna la pălărie și înclinăndu-și puțin capul. După care a plecat tot singur, negrăbinu-se, către stația de taxiuri de vizavi de Teatrul Național.

Aveam camera foto la noi. Dar era în rucsac și până ne-am tot codit dacă să o scoatem sau nu, dacă un comportament de fani ahtiați deveniți nu mai devreme decât de două ore, nu ar fi fost împotriva principiilor noastre, Pasolini s-a pierdut în mulțime și în orașul despre care mai înainte spusese că îi este pe suflet.

Fără niciun dar, cu tot cu regretul fotografiei nerealizate, a timpului neîndestulător pentru noi și a celorlalte super filme nevizionate și anul acesta TIFF-ul a fost minunat.

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


Un comentariu
  1. Lili

    :)… Minunat…Comunicarea ALTFEL…imi place…:P…avem voie sa visam, sa lasam lucrurile la nevoia intamplarii sperand ca norocul e de partea noastra :p

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *