Rodin, geniu, artistul, cel căruia istoria i-a consemnat numele pentru totdeauna – în spatele acestei imagini se ascunde însă şi o latură mai ancorată în concret, ce ţine de slăbiciunile sale, de pasiunile, dar şi de caracterul său egoist, uneori plin de cruzime. Relaţia sa cu sculptoriţa Camille Claudel stă mărturie pentru aceste aspecte: artistă extrem de talentată, într-o perioadă în care femeile nu aveau dreptul de a studia la École des Beaux-Arts, Camille Claudel şi-a distrus mare parte din lucrări şi, respinsă de familie, care nu era de acord cu implicarea ei în artă şi cu atât mai puţin cu statutul ei de amantă a lui Rodin, a sfârşit prin a fi internată într-un ospiciu chiar de către mama şi fratele ei.

Pretextul: stările ei depresive (deşi se spune că medicii au sugerat familiei că nu e necesară internarea sa). Dar Camille nu a fost doar amanta lui Rodin, ci mult mai mult: confidentă, sursă de inspiraţie, egala sa, în primul rând o artistă, printre puţinele din acea epocă.

Imaginea lui Camille şi relaţia ei notorie cu Rodin (relaţie care, deşi a durat zece ani, nu l-a împiedicat pe Rodin să-şi menţină căsnicia) – care au inspirat, în 1988, un film multi premiat cu Isabell Adjani şi Gérard Depardieu – stau la baza spectacolului lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul „Radu Stanca” Sibiu, Eu, Rodin (după un monolog al lui Patrick Roegiers, cu acelaşi titlu).

Întreg spectacolul este construit binar: Rodin (Constantin Chiriac) este cel care spune povestea, jocul său de scenă fiind redus la minimum, cu toate că nu mai puţin sugestiv: statura sa impunătoare, vocea sa cu inflexiuni grave par a umple tot cadrul; Camille (Esther Cloet) evoluează prin dans, când diafan, când spasmotic, în funcţie de stările pe care le încearcă în relaţia sa cu Rodin. Rodin este impasibil, plasându-se permanent în postura superioară a geniului conştient de sine, care are dreptul să facă orice, pe când Camille este un receptacul de senzaţii şi emoţie, este în permanentă mişcare, într-o zbatere sortită tragicului.

Decorul, semnat de Iuliana Vîlsan, vine în completarea sugestiilor transmise prin dansul lui Esther Cloet (feminină şi, în acelaşi timp, puternică, aşa cum trebuie să fi fost o artistă într-o lume patriarhală): scena iniţială o prezintă pe Camille încercând să vorbească la nişte microfoane pe care le aduce succesiv pe scenă, fără însă a reuşi să scoată vreun sunet, iar spre final, se luptă cu o păpuşă din câlţi, sfâşiată şi desfigurată, simbol atât al finalului urât între ea şi Rodin, cât şi al decăderii ei ireversibile.

De un narcisism intelectual suprem, Rodin este, prin discursul său nemilos şi rece, întruchiparea creatorului care nu pregetă să sacrifice orice i-ar sta în calea reuşitei. Povestind despre decăderea lui Camille, Rodin, asumându-şi şi vocea istoriei, nu trădează, prin nici măcar o inflexiune a glasului, regretul, remuşcarea sau pasiunea cândva atît de arzătoare. Rodin vorbeşte cu răceală (nu însă şi cu răutate voită) despre intenţia de a o strivi pe Camille atunci când îşi dă seama că geniul ei ar putea să-l pună în umbră pe al lui, despre avortul pe care ea îl face împotriva voinţei ei, despre faptul că ajunge într-un ospiciu, timp de 30 de ani, fără a fi vizitată de el sau de familie. O viaţă distrusă pentru ca, în final, să rămână un singur geniu: el, Rodin.

foto: tnrs.ro, regizorcautpiesa.ro

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *