Bookaholic

Personajele lui Bogdan Munteanu evoluează în scene de viață ce mențin mereu balansul fin între plâns și râs. Vieți care nu se mai întorc, iubiri care nu se mai trăiesc, povești care nu se mai spun până la capăt, trăiri care nu se mai dezvăluie deplin, într-o carte în care fiecare cititor poate descoperi câte ceva despre ceilalți și mai ales despre sine.

„În povestirile lui Bogdan Munteanu, punctele de cotitură sunt atât de surprinzătoare, încât râsul cel mai limpede se preschimbă fulgerător în cea mai zdravănă apăsare. Ca în filmele cu Charlie Chaplin.“

Dana Jenaru

„Ai uitat să râzi e volumul unui autor pentru care literatura încă are legătură cu rădăcinile ei: ea e, trebuie să fie poveste, epos, spusă cu pasiune, ca în vremurile de demult, când publicul nu erau cititorii, ci ascultătorii.“

Luminița Corneanu

„Pentru așa o bijuterie de carte, nu cred că e nevoie de un subtitlu, dar dacă totuși ar fi nevoie, cred că i s-ar potrivi cel mai bine formularea «povestiri cu sufletul pe masă». Altfel, mă bucur din adâncul inimii că pe copertă e numele lui Bogdan Munteanu. Un nume pe care, ușor, ușor, o să-l învățăm cu toții și o să-l ținem minte.“

Filip Florian

Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu – fragment

Colecția Cuaternar
Editura Nemira
144 p.

Întâlnirea

Stăteam de vreo cinşpe minute în faţa catedralei, scoteam aburi pe gură şi mă uitam atent la toate siluetele care se apropiau. Mi-am scos telefonul din buzunar. Era şi treişopt. Şi doar stabilisem să ne vedem la șase jumate! Şi uite, nici măcar nu suna să anunţe că întârzie! Cum să mă lase să aştept ca prostul, fără să zică nimic?
Îngheţasem deja, era un decembrie neaşteptat de friguros. Am început să bat cu tălpile în asfalt ca să mă-ncălzesc. Pe naiba, îmi era la fel de frig. Am bolborosit niște înjurături. Am zis – printre altele – boule! Eu eram boul, pentru că habar n-aveam cu cine urma să mă întâlnesc. Fix aşa!

Cu o oră înainte…
Îmi terminasem treaba în oraş şi mă îndreptam spre staţia de taxi, cu gândul să ajung acasă, când mi-a sunat telefonul. M-am uitat lung la ecran şi, deoarece eram în perioada sărbătorilor şi numărul necunoscut avea vreo patru de opt în coadă şi încă unul pe la-nceput, mi-am spus că nu poate fi decât vreun agent de vânzări. N-aveam niciun chef să-mi îngheţe mâna la ureche ca să mi se înşire avantajele nu ştiu cărui produs şi nici să-i dau pisălogului cu flit în mod repetat, până se va fi îndurat să-mi dorească o zi bună şi sărbători minunate şi un an nou fericit şi ce ştiu eu ce urări mai avea în program. Am pus telefonul în buzunar şi mi-am continuat drumul, gândindu-mă ce cadou să-i cumpăr maică-mii de Crăciun.
Peste vreo jumătate de minut am auzit din nou soneria. Am scos mobilul şi-am văzut din nou mulţi de opt, lucru care m-a iritat. Am preluat apelul fără să stau prea mult pe gânduri şi-am zis un alo din ăla ferm, pregătit să-l fac pe agent troacă de porci. Îndată ce-am auzit în telefon salut, Dani, de ce nu răspunzi, m-am înmuiat pentru că,
unu la mână: nu era un agent de vânzări. Ăştia, pisălogii, oricum ai lua-o, nu sunt atât de obraznici încât să te ia cu salut, cutăricule, de ce nu răspunzi?
Doi la mână: la telefon era o tipă.
În fine, trei la mână: tipa avea o voce simpatică.
Am zis heeei, uite, bine, prefăcându-mă că ştiu cine e. Am scanat rapid glasurile cunoscute din baza mea de date, ca un soft din ăla şmecher, care ştie să recunoască melodii. Am identificat o singură voce asemănătoare cu cea de la telefon. Era a unei foste prietene din liceu, care se mutase de ani buni pe undeva prin Ţara Galilor, dar n-avea cum să fie Delia, mi-am spus, ea n-ar fi zis ce faci, Dani, ci ce faci, șericule. Aşa ne alintam noi, șericu şi șerica.
Mi-a mai trecut prin minte să lămuresc situaţia, ţac-pac, cine eşti, aaa, mă gândeam eu, scuze, n-aud bine, trec maşini, am vrut să fiu sigur, îţi dai seama că n-aş fi întrebat altfel, ce mai faci și așa mai departe. Daaar! Când cineva îţi vorbeşte cordial, de parcă te-ar şti de-o viaţă, se aşteaptă să fie recunoscut. Aşa că n-am lămurit nimic. M-am oprit – aveam impresia că zgomotul paşilor pe asfalt mă împiedica să disting tonalitatea vocii – şi-am aşteptat să închegăm o conversaţie. Să mă prind odată cine-i tipa.
Dani, ce faci? M-auzi?
Sesizase pauza prelungită. Mă gândisem cam mult.
Ăăă, uite, ce să fac, bine, am zis, încercând să par cât mai natural cu putinţă. Nu mi-a ieşit şi am adăugat că tocmai am trecut strada. Tu? Cum eşti?
Sunt foarte bine, măi, a venit imediat confirmarea, însoţită de un chicotit. Hai să-ţi zic, am vorbit noi odată pe facebook să ne întâlnim, mai ştii, nu?
Nu, nu mai ştiam. Am scanat rapid lista cu conversaţii de pe facebook. Mesaje, sute, poate mii, de la Oana, Adriana, Ioana, Elena, Ana, Maria, Ana Maria, Mona, Simona, Ramona, Andreea, altă Andreea, haos total, stabilisem vreodată ceva serios pe facebook? Cine era, cine era? Habar n-aveam…
Dani, ce faci, iar treci strada? Ai grijă!
Apoi un râs cristalin.
Apoi un râs tâmp. Al meu.
Măi, tu ştii cu cine vorbeşti?
Mă prinsese.
Da, cum să nu ştiu, ce naiba!
Şi, ca să evit să fiu înghesuit la colţ de cu cine? – întrebare destul de probabilă, având în vedere tonul jucăuş –, am adăugat îndată: bun, hai să ne vedem la o cafea, cum am stabilit.
Cafea, Dani? Mai încearcă.
Din nou râsul cristalin.
Ăăă, am făcut, după care am spus că da, e cam târziu pentru cafea. Şi că ar merge un vin fiert, e frig afară.
Păi, aşa, vezi! Când? Poţi şi acum?
Dacă puteam acum? Puteam, dar…
Cum acum? am bâiguit.
Ei, cum acum? Na, nu chiar acum, într-o oră, e bine?
Într-o oră? am bâiguit.
Haaai, măi, fii spontan!
O oră, da, o oră e bine, am bâiguit din nou.
Super! 6 jumate, catedrală? Şi vedem noi după.
6 jumate, catedrală, am confirmat.
OK. Muah, te pup.
Am spus şi eu muah.
A râs.
Am râs şi eu.
După care am băgat telefonul în buzunar şi mi-am zis că e foarte bine să mai ai surprize din când în când şi m-am felicitat că n-am ţinut să aflu cu cine pusesem la cale să mă întâlnesc şi, prin urmare, iată, chiar îmi ofeream o surpriză, mai cu seamă că vocea aia fusese nu doar simpatică, ci şi conspirativă.
Am intrat într-o cafenea. Aveam timp berechet să beau ceva cald şi apoi să ajung la catedrală. Am comandat un ceai de muşeţel şi am vrut să cer şi parola de la wireless, dar mi-am dat seama că aş fi riscat să-mi stric surpriza. Or, tocmai ăsta era şpilul, să rămână surpriză! Mi-am propus să mă gândesc la alte chestii. Ce cadou să-i iau maică-mii de Crăciun, da, ăsta era un subiect pe cinste cu care să-mi omor timpul. Am scos agenda şi un pix, am netezit o foaie, am scris cadou mama Crăciun – brainstorming şi am subliniat titlul. Am trecut data, 22 decembrie, şi m-am gândit la cine-a tras în noi după douăjdoi. Apoi am început să înşir cu liniuţă, unul sub altul, cuvinte – cadou. Peste vreo cinci minute a venit ceaiul şi m-am oprit să-l prepar. Am parcurs şi ideile de până atunci:
– parfum
– ramă foto + poză cu mine mic
– orhidee
– cărţi Puric, Coruţ
– colecţie Beatles
– tichet cadou 100 lei Mall
Ideea cu tichetul mi s-a părut de o nesimţire crasă şi am scrijelit imediat cu pixul peste, până am găurit hârtia. Am demontat rând pe rând şi celelalte opţiuni. Parfum îi luasem de ziua ei, ramă foto avea şi oricum ar fi fost prea ieftină, Beatles i-ar fi adus, cel mai probabil, aminte de tată-meu şi chiar nu era cazul, din Puric şi din Coruţ îmi mai cita uneori la telefon şi, dacă m-aş fi apucat s-o descos, auzi, ce ai şi ce n-ai, s-ar fi prins imediat de intenţia mea.
Tăiat.
Tăiat.
Tăiat.
Tăiat.
Pe listă a rămas doar orhideea, ok, orhideele sunt mişto, mi-am spus, îi plac şi maică-mii, cui nu-i plac, ce frumos, va zice, mulţumesc, dar în sinea ei va gândi că uite, l-am şters la cur l-am crescut bine rău cum am ştiut eu da’ rău nu cred c-a fost l-am trimis la şcoală l-am ţinut la facultate i-am luat apartament l-am şi mobilat l-am făcut om n-a trebuit să mişte un deget şi-acum nu-i pasă nu-i pasă aşa mă răsplăteşte el pe mine cu o floare atâta merit atâta-l duce capul o să mă ducă la azil la azil o să mă ducă, în fine, ştiam şi eu că nu puteam să mă prezint cu o floare, fie ea şi orhidee.
M-am mai gândit puțin, dar n-am putut să scot altceva mai bun. Făcusem oricum un pas, eliminasem câteva opţiuni, pfff, șase şi zece, ce repede trece timpul, domnişoară, se poate nota, da, se putea, am închis agenda și-am sorbit din ceaiul de muşeţel, era fierbinte, mi-am ars puţin limba şi-am înjurat.

Stăteam în faţa catedralei, ziceam. Scoteam aburi pe gură şi mă uitam atent la siluetele care se iveau din depărtare, încercam să le asociez cu femei pe care le cunoşteam. Un mers mai grăbit era al Lorenei sau al Ancăi sau al Soranei, altul mai legănat, al Ginei sau al Mădălinei, căciula aia cu moţ sigur era a Dianei, geanta aia cât toate zilele, a Adrianei, cea cu câine era Vicky sau soră-sa, Becky, nu le ştiam decât de pe facebook, dar, orişicum, aveau amândouă poză de profil cu câinele. La fiecare asociere făceam un pas, doi în direcţia din care se apropia femeia şi arboram un zâmbet moderat, pe care să-l pot lăbărța sau înlătura fără mari probleme, după caz. Când identificam bărbaţi sau copii sau babe şi când nu trecea nimeni, dădeam cu bocancii în asfalt.
Începusem deja să dârdâi şi să mă enervez, telefonul arăta şi treişopt şi atunci mi-a venit să înjur pentru că una era surpriza şi alta era să aştepţi în frig şi-n plus, mă cam săturasem să fac asocieri şi să zâmbesc în felul ăla, aşa că am zis tare: boule, şi chestia asta m-a mai liniştit.
După vreo zece minute eram tot acolo, îmi clănţăneau dinţii de numa’-numa’, femeia aia mă ţinea în frig sau poate chiar îmi juca o farsă, s-o ia dracu’, cu tot cu vocea ei simpatică! Nu-mi mai trebuia nicio surpriză şi mi-a venit să sun la ăia mulţi de opt şi să mă răţoiesc, hei, unde eşti, stau ca prostu’ în faţa catedralei de aproape juma’ de oră, mai vii sau ce naiba? Dar în loc să fac asta, mi-am spus hai, măi, rezistă încă un pic, gândeşte-te, cafenea, vin fiert cu scorţișoară, o tipă faină, ce rost are să faci tămbălău pentru o mică întârziere?
Mică? Ce vorbeşti, mă? Uite, uite, douăzeci de minute, am îngheţat!
’Ai, băi, te plângi ca o primadonă, numa’ asta ştii, să te plângi! Dă acolo din picioare, o să ajungă imediat.
Nu vine, mă!
Ba vine!
Ba nu!
Ba da!
Idioata!
Idiot eşti tu! Punem pariu că vine în cinci minute?
Bine, punem, pe ce?
Dacă nu vine, intri în biserică, aprinzi o lumânare, spui o rugăciune, vezi tu.
Şi dacă vine?
Dacă vine, pac, o săruţi pe gură.
Ha ha, bună asta!
Ce, mă, nu te ţine?
E, nu mă ține…
Păi aşa! Cinci minute. Taie!
La șapte şi un sfert eram bocnă. Îmi lăcrimau ochii, nările mi se lipeau, sărutasem tot facebook-ul cu buze îngheţate şi crăpate, întâi mai timid, până m-am încălzit, până mi-am intrat în ritm, apoi cu o ţâră de tupeu, apoi cu tupeu obraznic. Am avut succes, dar mi-am luat şi înjurături, ba chiar şi scatoalce, mai blânde sau mai sănătoase, în funcţie de tupeul pe care l-am afişat. Una mai fioroasă m-a împins, una şi mai fioroasă mi-a tras două palme, iar alta, cea mai fioroasă, o fotbalistă, mi-a tras un pumn în falcă, şi-ncă unul, şi-ncă unul, după care m-a sărutat, na, să vezi cum e, ţărane, a zis, şi mi-a mai tras un picior în genunchi, cert e că la șapte şi un sfert am încetat cu fanteziile şi-am intrat în biserică.
Am căutat-o din priviri pe cea cu care… dar n-am văzut decât o puzderie de chipuri îmbătrânite. Ici-colo câte un copil speriat, atârnând de mâna vreunei babe. Nu mai călcasem de ani buni în biserică şi m-a apucat un sentiment de vinovăţie printre atâtea cruci, icoane, cădelniţe, lumânări, murmure, şopocăieli şi figuri grave. Parcă ştiau cu toţii că nu-s de-al lor, mi se părea că se uită suspect de lung la mine, îmi era teamă că mă va arăta unul cu degetul şi că se vor aduna toţi în jurul meu să mă pedepsească. Ca să-mi alung neliniştea, am cumpărat o lumânare. Am aprins-o şi-am înfipt-o la morţi. Mi-am pus mâinile îngheţate deasupra flăcărilor şi m-am gândit la morţi. Mi-am făcut cruce, am mormăit îngerîngeraşulmeucemiteadatdumne…
Ce? Ce dracu’? M-am întors, mă trăgea cineva de mânecă. Am înţepenit.

[…]

Despre Bogdan Munteanu

Bogdan Munteanu s-a născut la Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuiește în Timișoara.

A publicat două volume de povestiri (Vals pe fire de păianjen – Ed. Limes, 2010, și Bine te-am rătăcit, Incognito! – Ed. Limes, 2011). A publicat proză și în reviste (Dilema veche, Orizont, Luceafărul, Zona literară, Tiuk, Subcapitol etc.) și antologii (Cele mai frumoase proze ale anului – Ed. Adenium, 2014, Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism – Ed. Polirom, 2014, Prietenii despre care nu mai știi nimic – Ed. Brumar, 2012 ș.a).

A colaborat cu articole la revista online Hyperliteratura și la lunarul Bună dimineața, București!. A organizat mai multe evenimente culturale pentru promovarea literaturii și a autorilor români contemporani și a susținut numeroase lecturi în instituții de învățământ. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, proiectul Scriitorii sunt pe Facebook, care a câștigat premiul pentru cea mai bună campanie de PR/Marketing/CSR la Gala Industriei de Carte din România, ediția a III-a. În 2014, Bogdan Munteanu a fost unul dintre invitații celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM). În prezent lucrează la un roman, colaborează cu articole la revista online Bookaholic și moderează, în Timișoara, întâlnirile Ce mai faci, scriitorule?, organizate de Librăria Cărturești.