Când mă gândesc la proza lui Patrick Modiano, în minte îmi vine în primul rând atmosfera aparte care se naște din rătăcirea oamenilor prin ungherele propriului trecut, în încercarea de a aduce la lumină cioburi ale identității. Amintire, uitare, suprapunerea întunericului cu lumina, regăsirea mereu mai strâmtă decât pierderea – sunt elemente care, puse laolaltă, alcătuiesc un înveliș plin de mister, tulburător prin amestecul de neliniște, nostalgie, blândețe și neputință.

Scriitorul francez a fost considerat un Proust al zilelor noastre, afinitatea fiind amintită și cu prilejul acordării Premiului Nobel. Doar că viziunea lui Modiano asupra timpului trecut nu se suprapune celei proustiene. Diferența majoră o face îndoiala lui Modiano că trecutul poate fi resuscitat, zonele uitării fiind mai puternice decât cele ale regăsirii. Căutarea nu este a timpului pierdut, ci a sensului urmelor rămase sau găsite. Urme care formează cel mult un puzzle mereu incomplet.

Personajul central al romanului Ca să nu te pierzi în cartier este un scriitor trecut de 60 de ani, izolat de lume, care gustă doar bucuriile desprinse din Istoria naturală a lui Buffon și ale fixării privirii pe câte un copac, un carpen sau un plop tremurător – repere fixe de care își agață privirea ca să nu se ducă de-a rostogolul. Pe un asemenea fond de istovire sufletească, Daragane coboară în timp pentru a scoate la lumină fragmente îngropate ale trecutului. O primă încercare de recuperare a trecutului o făcuse cu patruzeci de ani în urmă și scrisese un roman – Tenebrele verii – în care strecurase numele unor cunoscuți și un singur fapt real, legat de cea mai importantă persoană din viața sa, sperând ca acestea să fie alte puncte de reper ale vieții sale, niste semnale trimise către oamenii trecutului.

Pe o căldură stranie de vară indiană care îi sporește singurătatea (trei luni nu vorbise cu nimeni), provocat de recuperarea imprevizibilă a unei agende cu nume, adrese și numere de telefon, Daragane își face din nou curaj și intră pentru a doua oară în trecut, punând de data aceasta cap la cap atât copilăria, cât și perioada primei întoarceri. Copil orfan, fusese ingrijit pentru scurt timp de o tânără misterioasă, propriile fărâme de amintire și vorbele oamenilor lăsându-i de înțeles că femeia lucra într-o casă de toleranță. Nu realitatea faptelor e de găsit, ci doar umbra lor, așa cum este avertizat cititorul încă din mottoul preluat din Stendhal.

Intriga constituie mai degrabă un pretext pentru a extrage din neant câteva personaje ce îl ajută pe Daragane să-și viziteze trecutul, să-și înmulțească amintirile. Se naște astfel o altă dimensiune a timpului, un timp al întâlnirilor. Parisul prezentului și al trecutului este cartografiat în funcție de meandrele memoriei, memorie în care se suprapun și se continuă straturile timpului. Locurile, descrise filmic, dincolo de funcția lor narativă, asigură și coerența temporală, iar pe de altă parte sunt privite ca surse de apariție a sensului.

O blândețe dureroasă învăluie toate reminiscențele trecutului, cu atât mai mult cu cât spațiile goale nu pot fi acoperite în întregime. E o neputință în mare parte voluntară. Modiano își construiește foarte inteligent această anchetă polițienească de reconstituire a identității, cel mai dureros adevăr recuperat ascunzându-se în ultimele rânduri ale romanului. Dar nu este și cel din urmă. Pentru a construi senzația de suspans, lui Modiano îi sunt suficiente câteva convorbiri telefonice resimțite ca stranii, senzația de pericol, o fotografie în care bărbatului îi este teamă să se recunoască, asumarea unei identități false pentru un dialog, teama care îl face să refuze vizitarea casei în care își trăise ultimii ani de viață și, odată cu acest refuz, anularea posibilității de a afla alte dovezi, senzația de a-și fi străin, tendința de a ține la distanță în mod voit unele amintiri (nu se știe dacă pierduse sau aruncase cheia de la geamantanul cu amintiri, principiul fiind acela că dacă există memorie voluntară, există și uitare voluntară, amnezie voluntară), dar și amestecul complicat dintre literatură și viață:

„Pentru el, scrierea unei cărţi însemna şi să trimită flash-uri dintr-un far ori nişte semnale morse în stare să atragă atenţia celor despre care nu mai ştia nimic. Era de ajuns să le presare numele pe pagini, la întâmplare, şi să aştepte veşti de la ei. Însă în cazul lui Annie Astrand nu-i pomenise numele şi se străduise să ascundă urmele. Ea n-avea cum se recunoaşte în niciunul dintre personaje. Daragane nu înţelesese niciodată de ce să vâri într-un roman o fiinţă care a însemnat mult pentru tine. Odată strecurat într-un roman, de parcă ar fi trecut printr-o oglindă, omul acela avea să-ţi scape pentru totdeauna. N-avea să-şi mai păstreze viaţa lui reală. L-ar fi condamnat la nefiinţă…”.

Nici în acest roman al lui Modiano memoria nu este sigură. Ce se găsește în trecut echivalează cu vârful unui aisberg al absenței, prezentul este perforat de găurile negre ale trecutului, iar viitorul nu se zărește. Suspansul, misterul și nesiguranța par mai puternice decât orice. Senzația cu care rămâne cititorul este aceea că trecutul nu se oprește din creștere. Materia „întunecată” a timpului rămas în urmă este, ca în astronomie, mai densă decât partea vizibilă a vieții.

Dar acest univers al clarobscurului, al aproximativului, al depărtării și al interpretabilului alcătuiește o lume surprinsă poetic de Patrick Modiano:

„Şi dincolo de suprafaţă, în adâncime, pesemne că se dedaseră împăierii, desăvârşire a deşertării. În rue Puget, un zid alb înlocuia vitrina şi vitraliul de la L’Aero, de acea nuanţă de alb şters care-i culoarea uitării. El însuşi, preţ de mai bine de patruzeci de ani, ştersese din memorie răstimpul în care îşi scrisese prima carte şi vara-n care se plimbase singur cu o foaie împăturită-n patru în buzunar: ca să nu te pierzi în cartier”.

Patrick Modiano, Ca să nu te pierzi în cartier, traducere din limba franceză de Mădălina Vatcu, Polirom 2016

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără romanul din librăria online Cărturești!

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *