Domnica Drumea
Îmi vine în minte Marie, iubita clovnului din romanul Opiniile unui clovn al lui Henrich Bőll. Marie îl părăsește pe iubitul ei pentru a se căsători cu un catolic fervent și, astfel, pentru a nu mai fi privită cu reproș de către ceilalți membri pioși ai grupului de catolici. Nu știu dacă e o figură memorabilă, știu doar că m-a emoționat prin câteva gesturi: când își încălzește mâinile la subsuorile iubitului ei, iar mâinile ei seamănă cu niște păsări care se ascund în cuib; când stă gânditoare la fereastră, în camera de hotel, palidă și încercănată, știind că va pleca pentru totdeauna; când, elevă fiind, spală așternuturile cu apă rece, după ce iubitul ei a rămas la ea peste noapte.
Tot prin câteva gesturi mi-a rămas în minte și Jane Gallagher, prietena lui Holden Caulfield din De veghe în lanul de secară. Îmi amintesc când merg împreună la un film, și ea îl mângâie pe ceafă. Apoi, când joacă o partidă de șah și lacrima lui Jane cade pe un pătrățel, iar Holden o sărută pe obraz.
Cred că, de fapt, ce mă impresionează legat de aceste două personaje feminine e vocea care le conturează, care le construiește – o voce masculină, în fond, o voce slabă și vulnerabilă, dar extrem de convingătoare, de expresivă: clovnul ratat și trist, supărat pe catolicii fățarnici care i-au furat iubita, și puștiul confuz, timid și veșnic nehotărât, căruia în final i se face dor de toată lumea.
(Cea mai recentă carte publicată: Vocea, Editura Charmides, 2014)
Adrian Alui Gheorghe
Un top al personajelor feminine
Voi simplifica oarecum lista posibilă a personajelor feminine „preferate” din literatură şi mă voi referi strict la literatura română, creind un top al celor mai apropiate şi memorabile. Merg pe varianta de răspuns că un om îl explică pe altul, că un personaj le cuprinde şi le explică pe toate celelalte.
Locul 1: Mama, din poezia „O, mamă …” de Mihai Eminescu („O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”)
Locul 2: Îngerul/ femeia din poezia „Atât de fragedă”, de Mihai Eminescu („Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi.// Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.”)
Locul 3: Tamara din poezia “Elogiu” de Emil Brumaru („De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ Cel greu şi alb ca un nămete,/ Scos de sub rochii pe-ndelete/ Şi tăvălit pe largi divane/ Ca-n basmele aliotmane.// De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ Lin răsfoind şi monoton:/ Baudelaire, Verlaine, Lautreamont,/ Rimbaud, Nouveau, Apollinaire;/ Ei n-au văzut ce tu-mi oferi!// De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ În casa noastră de chirpice/ Din balige de pitulice/ Blînd frămîntate-n brume groase/ De-un serafim cu-aripi stufoase.”)
O menţiune specială: Personajul Căprioara din povestirea „Căprioara” de Emil Gârleanu; chiar dacă nu e un personaj feminin după toate regulile admise, talentul şi duioşia autorului transformă orice trăsătură în copleşitoare natură umană („Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lăsă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă, a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lujere.”)
* * *
Post scriptum: Dacă admitem şi un personaj feminin din literaturi străine, acolo unde „plaja” este extrem de largă, mă opresc tot la o poezie, e vorba de „Cîntecul căţelei” de Serghei Esenin, în traducerea lui George Lesnea („Spre ziuă, sub căpiţa de secară,/ Pe auriul snopilor plecaţi,/ Căţeaua, în viforniţa de-afară,/ Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.// Pînă-n amurg, veghind încovoiată,/ I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt./ Şi se topea ninsoarea spulberată,/ Pe fierbinţeala pîntecului supt.// Iar seara, cînd găinele s-aşează,/ Stăpînul casei a ieşit posac/ Şi unde mama pîlpîia de groază,/ El pe toţi şapte i-a băgat în sac.// În urma lui, fugind după desagă,/ Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…/ Răpindu-i puii, apa din viroagă/ Scîncea curgînd sub botul ei, acum.// Apoi, cînd se-nturna şovăitoare/ Şi singură înspre culcuşul ei,/ Deasupra casei i-apăru pe zare,/ În locul lunii, unul din căţei.// Străină, zgribulită şi-n neştire,/ Privea la chipu-i nalt şi depărtat,/ Iar luna plină, lunecînd subţire,/ După colini a dispărut treptat.// Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă,/ Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins,/ Ca stele mari de aur în zăpadă,/ Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.”)
M-ar interesa, recunosc şi personajul (feminin) din „Poem” de Nichita Stănescu şi asta, mai ales, pentru a afla dacă sărutul acela (despre care e vorba) mai dăinuie pe talpa (aceea) care şchioapătă în continuare: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”.
Dar mă opresc aici.
(Cea mai recentă carte publicată: Laika, Editura Cartea Românească, 2014)
Anca Vieru
Mi-e greu să aleg un singur personaj feminin – memorabil – din literatură fiindcă din prima clipă mi-au venit deja două în minte: Anna Karenina, cu iubirea ei puternică și tragică, pentru care a renunțat la familie și a ajuns stigmatizată de societate; și Emma Bovary, cu egocentrismul, cu visurile ei înșelătoare și dorințele neîmplinite, cu plictiseala și depresia ei. Amândouă au sfidat într-un fel vremurile și au sfârșit tragic.
Si dacă tot am vorbit de literatura clasică, nu pot să nu zic nimic de un grup de personaje feminine pentru care am o simpatie cu totul specială: cumpărătoarele din „La paradisul femeilor” de Zola. Mai mult decat Denise, personajul principal prea idealizat după gustul meu, mi-au rămas în memorie aceste cumpărătoare din primul magazin universal parizian, femei din medii diferite, prezentate cu o acurateţe zdrobitoare, cu frustrări şi compulsii care ne-au rămas – cam greu de recunoscut – până în zilele noastre. Dacă spunem că nu există femeie care să nu fi fost măcar o dată Emma Bovary, cu siguranţă ne vom regăsi și într-unul din personajele acestea caricaturizare fără milă de Zola.
Am constatat însă că în ultima perioadă m-am îndepărtat oarecum de personajele realiste, conturate parcă prea bine, pe care le poți iubi sau urî, te identifici cu ele, dar nu rămâne prea mult loc de visare. Iar dacă prin memorabil înțelegem pur și simplu „de neuitat”, atunci aș adauga-o la lista mea pe strania Zenobia a lui Gellu Naum, învăluită în misterul dragostei și al mlaștinilor, Zenobia care citește cu degetele, Zenobia cea fără nume, „fiindcă nu știu cum te cheamă, am să te numesc Zenobia”.
Mă opresc aici fiindcă m-am apucat s-o recitesc.
(Cea mai recentă carte publicată – debut: Felii de lămâie, Editura Polirom, 2015)
Denisa Duran
Personaje feminine memorabile… Zenobia și Lolita, Anna Karenina, Maitreyi, Jane Eyre, doamna Bovary, japoneza (?) din Mătase… Îmi place Zenobia cel mai mult, pentru că este o femeie-fată, care nu vorbește, ci gângurește sau șoptește, iubind “neînchipuit de mult”… Iar când vorbește, spune lucrurile la timpul potrivit, are glasul “ca un clopoțel de argint” iar vocea îi e limpede și melodioasă. Iar când ascultă, ascultă în tăcere și spune, la sfârșit „liniștește-te”. Și așa se întâmplă. Zenobia mănâncă mere. Zenobia ocrotește, înlăturând lucrurile și oamenii din cale, ușor și blând.
Zenobia e urma din noi. Urma a ceea ce suntem, urma a ceea ce am fost mai frumos și mai viu și a ceea ce vom fi. Ea se desface ca o țesătură fină și rămâne în urma noastră, ca o mantie, întâmpinându-ne, mai apoi. Suntem înveliți în Zenobia. „Și așa mai departe”.
(Cea mai recentă carte publicată: Dorm, dar stau cu tine, Editura Charmides, 2014)
Cristina Ispas
Primul personaj care mi-a venit în minte imediat după ce mi-am reformulat în cap întrebarea anchetei (și am stabilit că perspectiva cititorului liber de orice responsabilitate, arogant și încăpățânat în opțiunile extrem de personale, este preferabilă celei a profesionistului, care s-ar apuca mai întâi să reconsidere zece de mii de aspecte și n-ar mai termina niciodată) a fost the Queen of Hearts din Alice’s Adventures in Wonderland a lui Lewis Caroll, care obișnuia să țipe toată ziua, pentru te miri ce, Off with their heads! Aveam probabil în jur de 8-11 ani, eram în vacanţa de vară la bunici, și îmi aduc perfect aminte cum, inevitabil, replica mea preferată a devenit pentru o vreme, la orice: Tăiați-iii capul! De mult ori țipam inclusiv singură prin grădină, luându-mă de vreo amărâtă de floare sau legumă. Ce m-a fascinat la regină, dincolo de replica isterică, era cât de absurdă, complet irațională, era. Nu o percepeam deloc ca pe un personaj negativ, ci mai degrabă ca pe o mătuşă morocănoasă, dar extrem de simpatică în același timp. Fiică-mea se uită uneori la Les Schtroumpfs, seria de desene animate creată de Hanna-Barbera, și dacă ar fi să o compar cu cineva pe regină, şi să respect percepţia mea de atunci, aş compara-o cu ștrumful morocănos, care o distrează şi pe fiică-mea acum la maxim.
Și al doilea personaj memorabil, ca să rămân în aceeași linie, a fost pentru mine Pamela din romanul lui Samuel Richardson de la 1740, Pamela sau virtutea răsplătită, primul roman epistolar din limba engleză. Un roman pe care mai târziu l-am avut-o printre lecturile obligatorii de la facultate și toată lumea se plângea că e îngrozitor să mai citeşti în secolul XX aşa ceva. Eram tot la bunici în vacanță când am citit și aveam cam 12-13 ani. De obicei îmi luam câteva cărți cu mine la începutul vancanței, dar le terminam repede, după care (ai mei uitau mereu să-mi aducă altele), mă împrumutam de la singura mea prietenă fată de pe stradă, majoritatea din Colecția Romanul de Dragoste, cred că de la editura Eminescu, habar nu am cum se strecurase și Pamela … Pe scurt, Pamela este o frumoasă servitoare foarte tânără căreia la începutul cărţii îi moare stăpâna și o lasă pe mâna fiului ei, Mr. B, care îi face o mie de avansuri (are loc inclusiv o tentativă de viol), dar ea rezistă şi rezistă, cu virtutea neîntinată, până când în final el se căsătorește cu ea etc. Ce mi-a plăcut a fost sadomachismul ăla, pentru că ce altceva era virtutea în cauză, dacă nu sadomasochism. În afară de prietena mea care îmi împrumuta cărţile, pe strada noastră mai erau o mulţime de băieţi, de la care auzeam mereu ce le făceau ei la fete (nu mare lucru, evident) şi ce părere proastă aveau după despre ele, aşa că, în context, virtutea Pamelei mi s-a părut o răzbunare perfectă şi m-a încântat.
Și tot cam prin perioada aia, poate la un an după asta, am citit Legăturile primejdioase, a lui Pierre Choderlos de Laclos. Am fost la București, la mătușa mea, pe care o mai vizitam, tot în vacanțe, și mi-am cumpărat, printre altele, şi cărţile astea două de la Hyperion, ambele apărute în 1993, care aveau o copertă tare, bej, cu un design clasic aşa, de cărţi serioase. Una era Legăturile primejdioase, iar cealaltă era Scrisorile persane ale lui Montesquieu, care țin minte că mi-a plăcut, la fel, foarte mult, am subliniat o grămadă cu creionul, poate am să o caut la ai mei să văd exact ce subliniasem atât. Personajul feminin de care mi-a plăcut a fost, cred că e deja oarecum evident, din tot ce-am scris mai sus, Marchiza de Merteuil, în primul rând pentru că mi s-a părut şi singurul personaj din carte neepuizat.
Şi aş putea să mai amintesc aşa o mulţime de personaje, gen Catherine din La răscruce de vânturi sau Tess of the d’Urbervilles (a pure woman faithfully presented), care ambele au avut un mare defect, şi anume că mor la final, Elizabeth Bennet, Jane Eyre, Clarissa Dalloway, Madamme Bovary, Lolita, Holly Golithy etc., toate personaje citite până la o anumită vârstă şi reprezentând nişte tipuri umane foarte clare. Pe unele le-am plăcut mai mult, pe altele mai puţin, dar ideea este că, după o anumită vârstă încolo şi în special dacă vorbim de literatura de după război, nu mai ţin minte foarte bine niciun personaj, mai mult frânturi, replici sau fraze, obsesii, ticuri, idei sau cărţi întregi, din perspectiva construcţiei lor. Acum îmi dau seama că nu am zis de niciun personaj din literatura română, aşa că o să zic fără ezitare Doamna T a lui Camil Petrescu, chiar dacă nu mai am timp să explic. O las înconjurată de mister, aşa cum şi trebuie.
(Cea mai recentă carte publicată: rezervația, Editura Casa de Pariuri Literare, 2011)
