Bookaholic

Deosebit de agreabil este pentru mine – dacă mi-e permis să împrumut cuvintele unui  majordom englez, în voiaj prin bătrînul continent – să mă delectez din cînd în cînd cu cîte un roman poliţist. Cele britanice, old school , îmi provoacă o plăcere cu totul aparte, găsesc în ele ceva de provincie închisă în ticurile ei,  care satisface gustul meu uşor nerdish pentru chesti de-astea de pensionari.

Dacă tot am ajuns aici, trebuie să adaug că în ultimul sezon mi s-a trezit interesul pentru cărţile cu şi despre Balcani, zonă care mă atrage din ce în ce mai aprig, nu numai în calitate de cititor, ci şi de gurmand şi călător.

Din încrucişarea acestor două pasiuni s-a produs întîlnirea mea tîrzie, dar 100% rewarding cu un clasic. Crima din Orient Express. Cum ştim că se mai întîmplă prin Balcani, şi în romanul Agathei trenul s-a înzăpezit undeva dincolo de Belgrad. Şi iată cum, prin ochii inspectorului Poirot avem şi noi, cititorii, acces la minunăţie de nămete (reproduc citatul pentru efectul de AC în plină zăpuşeală de august):

„Cînd se trezi, trenul continua să staţioneze. Poirot ridică o jaluzea şi privi afară. Trenul era înconjurat de nămeţi uriaşi. Privi la ceas şi văzu că era trecut de nouă. La zece şi un sfert, spilcuit şi dichisit mai mult ca niciodată, Hercule Poirot se îndreptă către vagonul-restaurant“.

Pînă la celebra replică Ucigaşul este printre noi (în tren, de data asta) nu mai e mult, dar altceva mi-a deturnat atenţia, căci la un moment dat vagonul e străbătut de oftatul exasperat al unei doamne din America, supărată pe împotmolire şi indignată de inevitabilul delay:  „Oh, una dintre chestiile alea balcanice. La ce să te aştepţi?“

Cum în tren sînt adunaţi oameni din medii cum nu se poate mai diferite, veniţi care de pe unde,  m-am trezit urmărindu-i cum se descriu unii pe alţii, cu acelaşi interes cu care încercam să identific criminalul! Şi a meritat, căci puţine lucruri se compară cu modul în care, din trei vorbe şi patru clişee, străini se încondeiază, se suspectează şi se bîrfesc după ce abia au făcut cunoştinţă!

Să-l luăm, de pildă, pe colonelul britanic Arbuthnot. Dumnealui vine din India (cum altfel?) şi despre americani crede că sînt foarte ….sentimentali şi idealişti. Primul impuls este de a dispreţui faptul că e luat la întrebări de nişte „străini“ (de belgianul Poirot şi de domnul Bouc, director al Companiei Internaţionale de Vagoane de Dormit), dar cum un gentleman va recunoaşte mereu un alt gentleman, colonelul îşi va scoate într-un sfîrşit pălăria, convins de profesionalismul celor doi.

Un alt călător, italian de astă dată, domnul Foscarelli, e la rîndul lui pricopsit cu nişte clişee zornăitoare: vorbeşte mult, despre orice, e zgomotos şi … suspect c-ar fi capabil să înjunghie, că doar are sînge meridional. Dar nici Foscarelli însuşi nu e mai nuanţat, când îi vine rîndul să vorbească despre alţi străini şi, strîns cu uşa, la un moment dat explodează: „n-am încredere în poliţiştii iugoslavi, căci este bine-cunoscută ura lor pentru italieni!Nu mi-ar fi făcut dreptate!“

Foarte interesant de urmărit e cum a pus Agatha să circule nişte clişee ale vremii (hmm, să se fi schimbat ceva între timp?) pierdute, bietele, în zumzetul de small talk politicos din vagonul restaurant! Mai sînt destule, că pentru trenul de la Istanbul la Callais se vînduseră toate biletele!

Cel mai tare însă m-am distrat (well…) cînd am ajuns la uzul aceloraşi clişee la identificarea criminalului. Am făcut şi o schemă, e drept că n-a fost greu:

1. Crimă executată stîngaci, rezultă că făptaşul e femeie:

„A fost o femeie. (…) Numai o femeie ar înjunghia aşa. (…) Loviturile au fost date la întîmplare şi sub imperiul grabei. Unele au nimerit pe alături, cauzînd abia nişte zgârieturi. Este ca şi cum cineva, cu ochii închişi, cuprins de furie a lovit orbeşte iar şi iar.“

2. E o crimă violentă, prin înjunghiere, de unde rezultă că făptaşul nu putea fi decît un meridional:

„E imposibil…cu totul imposibil, ca un englez onorabil, cam prostănac, dar cinstit, să-şi înjunghie un duşman de douăsprezece ori. Nu vă daţi seama cît e de imposibil?“

3. Dar dacă e o înscenare, pusă la punct cu perfidie de o inteligenţă criminală? În acest caz, musai trebuie să avem de-a face cu un britanic:

„Ceva îmi spune că această crimă a fost pusă la cale şi înscenată cu multă ingeniozitate. Nu este, cum să spun, o crimă latină. E o crimă care denotă un creier calculat, inteligent, care gîndeşte…un creier anglo-saxon, cred“. Doar că ipoteza cade la ciocnirea cu un imbatabil argument ce ţine de esenţa britishness-ului: „Englezii nu înjunghie“!

4. În fine, dacă la locul crimei se descoperă, ca indiciu, un flecuşteţ scump, criminala nu poate fi decît …  americancă:

„În ce mă priveşte, eu înclin spre americancă, spuse doctorul Constantine. Avem de-a face cu o batistă foarte scumpă, iar americanilor, aşa cum ştie toată lumea, nu le pasă prea mult pe ce dau banii“.

Personal o voi urmări şi pe mai departe pe Agatha Christie, şi cînd descrie personaje şi peisaje, şi cînd face restul lucrurilor pentru care o cunoaştem cu toţii. Am de gînd să-i citesc şi autobiografia, să văd pe unde şi cum a călătorit şi cît din aerul acelei perioade a intrat pe fereastra vagoanelor, a saloanelor şi a bibliotecilor din cărţile ei. Şi cam cît din ele am moştenit şi noi, fără să avem habar;  cum habar nu avea nici Poirot că în propria valiză, frumos împăturit şi ingenios strecurat de criminal, se ascundea tocmai halatul de mătase stacojie, esenţial în mersul anchetei!

P.S.

Poirot însuşi are propriile preferinţele (n-ar fi frumos să-l acuzăm pe celebrul detectiv că umblă cu stereotipurile la vedere!): „Femeile americane mi se par mai puţin fermecătoare decît compatrioatele mele. Cred că nu e ceva mai frumos şi mai încîntător pe lume decît o tînără franţuzoaică sau belgiancă“.