Bookaholic

Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt de la editura Humanitas Fiction tocmai s-a îmbogățit cu un nou titlu, Elixirul dragostei, un roman epistolar foarte interesant, din mai multe puncte de vedere. Cartea a fost lansată cu două săptămâni în urmă, în preajma Zilei Îndrăgostiților. Traducerea din franceză a fost realizată de Doru Mareș, iar volumul, în original, a apărut în 2014, la editura Albin Michel din Paris. Rapiditatea cu care se traduce Schmitt – iată, chiar și la noi – este datorată, bineînțeles, popularității sale.

Cărțile scriitorului francez sunt foarte bine vândute, cu precădere în Europa, astfel încât au apărut în peste patruzeci de limbi. Iar explicația nu este deloc complicată: Eric-Emmanuel Schmitt tratează în operele sale – fie că vorbim despre teatru, povestiri sau romane – teme mari, universale, acelea care ne preocupă pe toți indiferent de cultură, rasă, sex ș.a.m.d. Și o face întotdeauna simplu și direct, pe înțelesul tuturor, dar și rafinat, cu numeroase trimiteri livrești ascunse în texte, din diferite domenii (mai ales dinspre filosofie). Este cazul și celui mai recent roman al său, Elixirul dragostei, care apare în România după două volume de povestiri – Visătoarea din Ostende și Cei doi domni din Bruxelles. 

Elixirul dragostei este, așa cum afirmam câteva rânduri mai sus, un roman epistolar contemporan, care te stârnește și te prinde în mrejele lui. Scrisorile dintre cele două personaje principale – Adam și Louise – se trimit via e-mail – deși Schmitt nu le încarcă cu elemente electronice (subiect, adrese de e-mail, format corespunzător), scriitura și contextul în care aceste epistole sunt redactate te direcționează spre concluzia că sunt scrise în mediul online.

Distanța dintre destinatar și expeditor, un ocean – el rămâne la Paris, ea pleacă în Montréal -, și temele lor de discuție te duc cu gândul la forma curtenească pe care a luat-o iubirea în urmă cu mai bine de nouă secole. Este surprinzător, de altfel, cum reușește scriitorul francez să reinventeze dragostea curtenească, s-o aducă în prezentul nostru, al tuturor, ba chiar să țeasă și câteva fire livrești către legenda medievală a lui Tristan și Isolda.

Adam,

Dacă prietenia e patul de moarte al iubirii, atunci urăsc prietenia.

Louise

Draga mea Louise,

Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Și-i așa de subțire…

Adam

O relație intensă, care, cred personajele noastre, se consumă complet după cinci ani petrecuți împreună. Așa că se despart, Adam refugiindu-se în munca sa de psihanalist, Louise făcându-și bagajele și plecând în Canada, la o firmă de avocatură – „A fost decizia mea să așez un ocean între noi. Am schimbat totul, apartament, haine, climat, latitudine, longitudine, fără ezitare, pentru a-mi urma steaua” (p. 18), îi scrie ea, la un moment dat, fostului ei iubit. Numai că el își dorește să rămână prieteni, să păstreze un soi de relație bazată pe afecțiune. În acest punct începe romanul, primul e-mail venind dinspre Paris: „În funcție de reacția ta, această scrisoare va constitui începutul sau sfârșitul corespondenței noastre” (p. 5).

Adam crede că prietenia este „continuarea logică a unei iubiri adevărate” și, încet, încet, o convinge pe Louise să corespondeze. La început lapidare, mesajele ei se lungesc pe parcurs și-și schimbă tonalitatea – din defensivă, rănită, ușor agresivă cu fostul partener, care i se pare că-i propune tot felul de concesii care-o umilesc, începe să aibă o atitudine ceva mai prietenoasă, mai empatică. Ei își povestesc zilele, momentele importante din ele sau doar ce le-a atras atenția, ce îi preocupă, încercând, totodată, să înțeleagă ce s-a întâmplat între ei, de ce relația lor a murit. Ea îi reproșează infidelitățile, el ripostează. E un ping pong constant care, de altfel, crește în tensiune pe măsură ce scrisorile se adună.

Opera Elixirul dragostei (că tot spuneam de trimiteri livrești, de aici se trage titlul romanului) – libret din secolul al XIX-lea scris de Felice Romani, cu muzica lui Gaetano Donizetti – îi reapropie, pentru a doua oară. Prima lor întâlnire avusese loc la Opera din Paris, aduși de prieteni comuni să o vizioneze; Louise merge la Place des Arts unde, surpriză, se joacă aceeași piesă, cea care, în loc să o deprime, o incită și-i dă ideea de a căuta o poțiune asemănătoarea celei pe care o bea Isolda, dată de Tristan, una care să provoace iubirea.

(…) pentru mine e o modalitate de a înțelege esența sentimentului. Nu cumva dragostea ține de un proces material, chimic, de un amestec de molecule care să poată fi reprodus științific? Sau e un miracol spiritual?

Și tu, care-ți dorești prietenia… Ei bine, hai să inaugurăm prietenia meditând la iubire.

Louise

Descoperă Louise elixirul dragostei? Oho, și-ncă cum! Abia în ultima scrisoare înțelegi că a reușit – prin insinuări, Schmitt procedează bine, de această dată (spre deosebire de alte cărți de-ale sale), și nu devoalează tot, îți lasă câteva întrebări la care să te întorci. Această ultimă epistolă nu-i este adresată lui Adam, ci lui Lily, un personaj secundar care intră în scenă pe la jumătatea cărții și de care scriitorul se folosește pentru a atinge punctul culminant al romanului. Asta nu înseamnă că Lily este un personaj de hârtie, o fantasmă, dimpotrivă – ea validează, în același timp, și teoria lui Adam, propria lui poțiune de a chema dragostea. Este un contrapunct, dacă vreți. Mai apare și un alt personaj, Brice, secvențial, un bărbat fictiv care o ajută pe Louise să „prepare” elixirul ei, cel care i-l va readuce pe Adam în viața ei.

Elixirul dragostei are o construcție izbitor de simplă – un veritabil schimb epistolar electronic -, o filosofie a dragostei – atât ca sentiment, cât și ca dorință – bine închegată, rezumând, totodată, în spatele poveștii, cam tot ce se poate spune despre iubire, cu cele bune și cu cele rele. Dragostea este, la urma urmei, ceea ce trebuie să reziste dincolo de trup și plăcere. O discuție contemporană despre iubire, cu fărâme de gelozie, posesivitate, dar și altruism, ar putea părea o idee caraghioasă. Dar, de fapt, este necesară, ne definește, ne umanizează. Iar finalul romanului, pseudo-happy-end, o dovedește.

Comandă Elixirul dragostei de la Cărturești!