În vara acestui an apărea romanul „Casele vor uita”, de Liviu G. Stan, editura frACTalia, un volum despre care Corina Sabău a spus că „este o carte destabilizatoare, pentru că nu știi cu ce întrebări ai putea începe după ce o termini”, sau un „Sartre de dreapta”, dacă îl cităm pe Adi G. Secară. Unul dintre cei mai erudiți autori, Liviu G. Stan imprimă și personajelor sale calități senzoriale dintre cele mai complexe şi paradoxale, schimbându-le registrele, stările și discursurile, uneori sub aceeași umbrelă temporară. Andra Rotaru a dialogat despre acest roman cu autorul, în exclusivitate pentru Bookaholic.
„Omul trebuie să-și organizeze un timp care să aparțină numai și numai dispariției”. Care sunt etapele acestei dispariții, există vreun control asupra ei odată „însușită”? Poate limbajul satisface nevoia de dispariție?
Şi uite aşa, mă obligi să-mi recitesc romanul. Aşadar, dispariţia. Când m-am gândit la Andrei Viman ca la un practicant al ideii de dispariţie, m-am gândit în primul rând la dispariţie ca la un fel de văz anti-trupesc printre rămăşiţele zilei. Şi unde încep să capete o coerenţă de foaie matematică aceste rămăşiţe ale zilei, dacă nu în case, în marja de protecţionism a caselor, fie că le simţi în crevasele corpului, fie că le poţi depista în limitele inteligibile ale spaţiului locativ? Prin această coerenţă, Andrei Viman înţelege acea ţesătură de virtualităţi a unei case, acele zone senzoriale unde poate fi găsit ceva din acea sinteză dintre „imemorial şi amintire”, despre care vorbeşte Bachelard în „Poetica Spaţiului”. Altfel spus, Viman poate fi privit şi ca o momâie cognitivă a copilăriei. Noaptea, când locuinţele aparţin somnului, Viman (profesor de limba română din provincie, educat în schismele reveriei şi în obsesiile cripto-romantice ale post-istoriei) umblă ca o nălucire prin casele oamenilor, interacţionează cu ele printr-o operaţie pe cord deschis – atinge obiecte, le miroase, bântuie arheologic în căutarea sintezei de mai sus. Sau cum spune Pascal Quignard în motto-ul romanului: „Aş fi vrut să fac din recunoaşterea pe întuneric specialitatea vieţii mele”.
În paranteză fie zis, nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine, când vine vorba de mersul prin beznă. Dacă-mi stingi lumina în casă, m-ai pierdut, sunt orb, n-am deloc instincte de pisică, cum este, de pildă, cazul soţiei mele, ci mă lovesc de pereţi, dărâm lucruri, mă înfig năuc în scaune şi mese, sunt un spectacol dezolant de zgomote şi văitături. Poate că mi se trage de la encefalita urliană făcută la 16 ani sau poate că e o prelungire a undelor bizare care îmi apăreau în copilărie (am avut o scurtă perioadă migrene) pe fişele de electroencefalogramă, pe care medicii nu ştiau cum să le interpreteze, pentru că, ziceau ei, nu ar fi aparţinut activităţii electrice a creierului – apoi, n-au mai apărut, dar asta e altă poveste.
Care sunt etapele acestei dispariţii? Avem păienjenişul de vinovăţie al divorţului, nostalgiile fostei familii, relaţia confuză cu fiica lui. Apoi, decizia de a se lăsa de scris (asta nu înseamnă că, lăuntric, literatura nu continuă). Istovirea, vidul, senzaţia de captivitate într-o durată expirată, într-o groapă de gunoi a memoriei. Dar astea nu sunt decât zgura biografică. O altă coordonată pe care se extinde starea de dispariţie este cea geografică: 80 şi ceva la sută din acţiunea romanului se petrece în Brăila, oraşul meu natal. Oraş levantin ruinat, falimentat, care pluteşte în derivă între mai multe lumi crepusculare: artefactele fostei raiale otomane îngropate în măruntaiele oraşului; mozaicul etnic pe cale de dispariţie; betoanele ceauşismului de extracţie nord-coreeană; fantasmele concentraţionare ale comunismului din Insula Mare a Brăilei; prezentul urban post-apocaliptic, reţelele de străzi care compun parcă tărâmuri ale nimănui. Am mai scris undeva asta: pentru mine, Brăila este un amestec de cosmonautică şi sfârşit al istoriei. Şi, oarecum, am căutat, prin Andrei Viman, să subsumez narativ acest spirit al locului unui fel de timp al antero-amneziei.
Iar printre aceste două coordonate se profilează, ca un joc al umbrelor în ceaţă, fundalul internaţional al dispariţiei lui Viman: masacrul sirian, războiul separatist din estul Ucrainei, degringolada frontalieră a Balcanilor, ecouri din anii conflictului iugoslav.
Am pus aici materia brută a dispariţiei pe care o practică Viman. Nuanţele sunt însă mult mai multe, dar nu cred că e treaba mea să le grupez pe toate în ordinea eprubetelor. Parcă, pe vremuri, cu asta se ocupa critica literară sau inteligenţa cititorului, din câte îmi amintesc.
Dacă există vreun control asupra acestei dispariţii? Până la un punct, Viman ne demonstrează că da, poate exista o tentativă de control, ca să-i zic aşa, ritualic sau, în limbajul de lemn al OSCE, un proces de reglementare. De la un punct încolo însă, aşa cum se întâmplă, viaţa bate tot, de la microbi şi până la sateliţi.
Dacă poate limbajul satisface nevoia de dispariţie? Astăzi spun că poate. Mâine, dacă mă întrebi, poate că voi spune nu. Nu ştiu. Cum ar putea cineva să ştie aşa ceva? Asta e tot ce pot afirma însă şi azi, şi mâine, tot ce am învăţat până acum din limbajul scris: cuvintele se cuplează în frază şi nu îndeplinesc, cum ar spune mulţi, un act de comunicare, ci o spargere până la neidentificare a ceea ce credem că suntem. Privit de la o distanţă neclară, dar sugestivă în semnalmente, impulsul de a scrie, da, ar putea conjuga o anumită tânjire după dispariţie. Nu din prezent. Nu din scurgerea timpului. Nu din trup. Ci în ceva ce s-ar putea sustrage, nu ştiu în ce mod, temerii insuportabile de a descoperi în noi opusul a ceea ce ne-am imaginat că există în noi şi am făcut tot posibilul ca să existe în noi. Dar asta nu e decât o fugă pe loc. Şi mă duce cu gândul la ceva ce spune Elena Ferrante. Raportând „politicile energetice” ale scrisului la idiosincrazia aşa-zisului „adevăr literar”, Ferrante, dacă citez cum trebuie, e de părere că acest tip de adevăr este, în întregime, o chestiune direct proporţională cu energia pe care o poţi insufla propoziţiei. Alt apendice: recognoscibilul, asta mi se pare a fi scleroza inerentă a actului de a scrie literatură. Nu poţi cu el, nu poţi fără el. Camera video, care înseamnă decorporalizare activă, iată confortul de a face din recognoscibil o ştiinţă a evidenţei. Pe când în scris, spre deosebire de cinematografie, recognoscibilul şi evidenţa sunt duşmani de moarte, sunt una reversul aberant al celeilalte, nu pot fi împăcate, nu pot produce nimic puse faţă în faţă. De aceea, cred, că, uneori, literaturii nu îi rămâne, ca forţă de reprezentare a vieţii, decât un traumatism energetic al limbajului. Sper că nu am fost prea încâlcit la minte.
Cum se termină lumea în copii și cum începe ea în bătrâni?
Faci referire la acest fragment din capitolul 3, prima parte, cu macrocosmosul decadent al Morii Lichiardopol, una dintre bijuteriile arhitecturale ale Brăilei: „Acolo, cu urletele acelor păsări deasupra, Moara Lichiardopol, cu zidurile crăpate, cu tencuiala căzută, cu ferestrele sparte, era pentru Andrei Viman o sursă de copilărie, aşa cum este schitul pentru călugăr. Însă n-ar fi putut să explice de ce acea clădire era aducătoare de copilărie pentru el sau de ce schitul este la fel pentru călugăr. Dacă în fiecare copil lumea se termină, iar în fiecare bătrân începe, atunci el, în văgăuna vegetală din bezna curţii, era un alt fel de narcoman, unul dependent de senzaţia propriei persoane ca punct finit al lumii. Dar, din nou, nici pentru această idee, pentru această fixaţie, Andrei Viman nu avea o explicaţie.” Naratorul grupează aici gândurile lui Viman. Dacă el nu le poate explica, şi eu le voi lăsa la fel. Pentru că nu are rost să fie puse într-o explicaţie, tot ce contează din aceste gânduri este emanaţia lor tranzitivă, dinamica orbecăielii, scurtcircuitul dintre necuprinzător şi necomunicabil în virtutea unei necesităţi incerte (ba chiar „stupidă”, raportată la logica societală), dar plină de semnificaţii care conving tocmai prin ceea ce cuvântul exclude, cum ar zice Blanchot. Teorie, teorie…
În schimb, privind retrospectiv, cu marja de eroare de rigoare, cred că există un episod din copilărie în care am avut o senzaţie apropiată, poate, de aceasta, de lume care se termină în mine. Însă o senzaţie teribil de fizică. Nu-mi dau exact seama. E vorba despre un loc de pe malul celălalt al Dunării, o pădurice în care apa se adună ca într-o oală. Groapa Stâncii se numeşte, raiul ştiucilor. Când eram mic, maică-mea avea oroare că aş putea vreodată să mă scald în Dunăre, nu mă lăsa niciodată. Şi pe bună dreptate: an de an, lumea se îneacă pe capete, găseşti peste tot cruci pe mal. Vârtejurile umblă aproape în „haite”, iar pe fundul apei, la mică distanţă de maluri, zac adevărate cratere. Copiii obişnuiesc să facă sărituri de pe cheu, de pe platforma unei macarale dezafectate, fosilă-totem a şantierului naval. Unii ies la suprafaţă, alţii rămân la fund, până când răsar într-o zi umflaţi de apă. Motivul: deşeurile fieroase, se izbesc de ele şi mor. Într-o zi, nu ştiu prin ce minune, reuşesc să o conving pe maică-mea să mă lase cu băieţii din cartier pe malul celălalt. Cred că am vreo 10-11 ani. Şi urmează, în capul meu, să fiu protagonistul unei expediţii de proporţii amazoniene. Ceea ce nu ştie maică-mea este planul nostru: vrem să capturăm şerpi de apă dulce (care nu sunt veninoşi) şi să le dăm drumul în reţeaua de canalizări din cartier, crezând că vom provoca o invazie în toaletele blocurilor. Ce vrei, copii tâmpiţi. Evident, nu ne-am întors cu niciun şarpe. Lor le era frică de ei, iar mie mi-era şi frică, şi milă. Dar iată-ne: vară, rucsacuri, cinci băieţi mărşăluind pe vadul fostei fabrici de bere spre bacul care ne va duce pe partea ailaltă. Sper că mi-i amintesc bine după porecle: Schijă, Turcu’, Capone, Tramvai. Şi eu (ce poreclă aveam oare? Livadă, cred că Livadă, de la Liviu). Toţi aveau superputerile lor. Schijă se pricepea la fabricat bărci din scârţâitoare, cu motoraşe, cârmă, leduri, tot tacâmul, tot soiul de dadaisme electronice. Turcu’ avea o mână ciungă, învăţa la şcoala ajutătoare şi când şuta în bară la fotbal, duduiau pietrele pe asfalt. Capone, care avea capul de forma perfectă a unei mingi, era cel mai agil săritor de pe-o baracă pe alta, de pe un garaj pe altul; odată, a păşit pe o baracă cu tavanul fisurat, a căzut înăuntru şi când a ieşit, avea cioburi înfipte în picioare – se prăbuşise într-un infern de neoane. Tramvai? Tramvai nu avea pur şi simplu simţul pericolului, nu se născuse cu aşa ceva în el, pe ăsta trebuia să stăm tot timpul cu ochii ca pe butelie. Eu? Mie mi-era teamă de apă, nici acum nu-mi place să intru în apă, nu ştiu să înot. Dar aveam altă contribuţie la aventură: eu mă ocupam de partea de atmosferă, de scenariu, de decorul imaginar al călătoriei, trăncăneam regizoral. A trebuit să traversăm şi un canal cu apa până la cot ca să putem pătrunde în Groapa Stâncii, păşeam încet în şir indian, cu ghiozdanele deasupra capului, ca nişte exploratori din Tintin, inima ne bubuia, să nu cumva să ne întâlnim în apă, pe teritoriul lor favorit, cu reptilele pe care le căutam. Mlaştinile, bărcile părăsite, insectele, diversitatea bizară a trilurilor, mirosurile mâlurilor, puzderia de pomi cu rădăcinile ieşite din pământ similare unor picioroange de păianjen, felul în care se filtra lumina soareului prin hăţişurile crăcilor, aerul rarefiat de umiditatea în care aproape că simţeai pe limbă mătasea-broaştei şi gustul stufului, lătrăturile din jur, orăcăitul broscoilor malaci şi şerpii, cuibăriţi sub bolovani, încâlciţi, încârligaţi în sufocare orgiastică (depistasem „cartierul general” undeva, într-o văgăună căscată în nişte boscheţi) – totul era imensitate şi frică, resimţite fizic detaliat şi răbdător, din gambe şi până pe şira cervicalei, răspândindu-se în fiori acidulaţi pe cerul gurii; şi parcă nimic, nicio ţară, niciun continent nu mai existau dincolo de această pădure care trecea prin mine, decât frica şi imensitatea mea, singurele forme de relief posibile, singurele ţări posibile, singurele continente posibile – frica şi imensitatea; eram un copil care vegeta în imaginaţie (dar oricând se punea de o bătaie prin cartier, eram acolo, micuţ cretin cu sete spartanică), aveam o imaginaţie trepidantă şi cântăream mereu numai extatic imaginile, culorile, sunetele, convingerile mele de multe ori pur şi simplu debile… Apoi, kaput! Dinspre plaja studenţească a început să răzbată spre noi chemarea Umanităţii: se auzea Coco Jambo şi lemne trosnind pe foc în scopuri culinare. Erau anii în care sârbii pregăteau coşmarul din Kosovo, iar românii, rupţi de sărăcie, ascultau dance, citeau revista Dracula şi visau că duc la amanet până şi puful plopilor sau chiştoacele din rigolă.
Dar nu spre acest tip de senzaţii insulare se duc gândurile lui Andrei Viman atunci când se referă la o lume care se termină într-un copil.
Una dintre caracteristicile care-l ghidează pe personajul volumului este „presentimentul simțurilor”. Lumea devine pentru Andrei Viman o traducere a sistemului vegetativ în termeni cognitivi? Cât de înșelătoare poate fi această „traducere”?
Da, Andrei Viman spune că atunci când merge printre casele vechi din centrul Brăilei vibraţia aparte pe care acestea o degajă este o transparenţă deplină a zidurilor, „însă o transparenţă lipsită de evidenţe. Era o transparenţă care se revărsa ameţitor în simţuri, în extremitatea de presentiment a simţurilor”. Există, într-adevăr, şi o asemenea specie de translatare, de prelucrare tălmăcitoare a sistemului vegetativ în amalgamul senzorial al personajului, dar în măsura în care ne referim la această traducere prin acuitatea cognitivă a tropismelor aşa cum le-a teoretizat Nathalie Sarraute. În biologie, tropismul reprezintă tendinţa de acomodare şi orientare a unui organism vegetal fixat în pământ spre o anumită direcţie, sub influenţa unei excitaţii exterioare – lumină, căldură etc. Sarraute, veterana-simbol a Noului Roman Francez (prin ce hăuri hibernează acum şi acest episod de istorie fastuoasă, atât de ne-prizată în România?) foloseşte conceptul de tropism pentru a încropi un sistem de referinţă pentru acele bătălii micronice ale spaţiului înconjurător, ale gândirii, ale gesturilor, ale prafului, ale cimentului, ale ţesăturilor, care, în general, ţin de o periferie adormită a ochiului uman pe durata cotidiană a unei zile, dar atât de „banale” când vorbim de simţurile altor vieţuitoare. O cioară (pasăre incredibil de inteligentă) cutreieră în zbor o stradă, în prezenţa caselor, a copacilor, a stâlpilor, cu un motoraş senzitiv în ea care, în anumite condiţii şi nu prin diferenţa speciilor, se poate dovedi mult mai complex, în structura lui biologico-spaţială, decât cel al omului. Nu vreau să-mi închipui ce ar putea să facă o cioară dacă ar fi înzestrată cu harul imaginaţiei. Andrei Viman caută să absoarbă lăuntric realitatea exterioară (iar apoi să o înmagazineze analitic) şi, dacă vrei, printr-o extremitate de cioară a simţului uman. De limax. De viţel. De lăcustă.
Aş numi-o înşelătoare, această translatare, în măsura în care orice aparţine unei aşa-zise „stări naturale” a psyche-ului este înşelător. Însă, cred, aventura şi năpasta Limbajului încep abia când încerci să răstorni cu vârful degetului aceste înşelătorii ca să tragi cu ochiul sub ele.
Cum se mai apără personajul când „viitorul se apropie de el”?
O spune chiar el în interviul din capitolul 4, prima parte: „Aştept ca ceea ce am făcut din mine să mă îmbolnăvească”. Apoi, până la finalul cărţii, vedem prin vizorul tăvălugului dacă ceea ce el a făcut din el însuşi, cu viitorul venind spre el, îl îmbolnăveşte pentru a-l apăra sau viceversa.
Ne contaminăm prin scris de viața secretă a naturii umane?
Mă apropii de vârsta de 30 de ani, dar, după cum se poate lesne observa, am tendinţe bătrâneşti. Sunt găunos, diluat, cinic, sceptic şi pesimist, dar, peste toate astea, sunt ferm convins de această contaminare, despre care tot în acel interviu vorbeşte Andrei Viman. Mă refer, evident, la literatura adevărată şi la scriitorul adevărat, la detectorul de metale rare numit Talent (cred cu înverşunare în Talent). Bun, dar asta nu înseamnă că devii brusc mai agil în incendiul vieţii. Din contră, te bidimensionalizezi, e ca şi când ai încerca să-ţi prinzi umbra alungită în faţă, cu lumina bătându-ţi din spate, şi porţi un pantof din piele, iar pe celălalt turnat în beton. Şi ce te faci când nu poţi intra în viaţă până dincolo de creştet, când această contaminare îţi cere să-ţi tragi scaunul tot mai în afara decorului, tot mai pe linie moartă, tot mai în bălării, tot mai departe de propria-ţi viaţă şi mai aproape de o, cum spune Pessoa în „Cartea neliniştirii”, între-existenţă. Printre metastaze nebănuite, deşi lucrurile se văd cu destulă limpezime din acest unghi. În roman, Andrei Viman, în acea iarnă feeric-sufocantă din Gara de Nord, îşi aminteşte de o replică a poetului Joe Bousquet: „I s-a spus că viaţa este frumoasă. Nu! Viaţa este rotundă”. Şi tot Bousquet are într-un poem versul acesta, care ar putea fi o busolă pentru cititor, pentru a înţelege cum a vrut să umble Viman prin casele celorlalţi: „Chipul tău cel de toate zilele dar privirea ţi-a fost exilată”.
Există pentru personaj o amintire unică a tututor amintirilor?
Cred că în această bucată – când Andrei Viman rememorează la persoana I o scenă de după un episod de febră din copilărie, într-o casă ţărănească din Vrancea – ar putea exista un incipit vag: „În lumea dinăuntrul casei eram eu, sub plapumă, transpirat după o frecţie cu oţet, cu capul cufundat într-o pernă moale, dar atât de liniştit; aveam o linişte cu furnicături, o linişte care promitea o mare bucurie. Însă, din câte mai există viu acum în mine din acea linişte, nu pot să-mi dau seama dacă era o linişte care se degaja din corpul meu ori o linişte care se degaja din altă parte şi voia să intre în mine. Ţin minte pereţii de lut, ţin minte carpetele ţărăneşti, ţin minte draperiile, ţin minte zarva de cutii de pe şifonierul din lemn masiv, vechi, imemorial, ţin minte păpuşile „Cătălina“ fabricate la Arădeanca, le vedeam deasupra capului, pe plita lăzii cu aşternuturi, le am pe toate în memorie, în acea lumină ca de taiga, reliefate într-o impresie de precizie a rememorării, dar în acele clipe de linişte toate aceste lucruri nu se lăsau demascate, se estompaseră în nişte contururi aproape ininteligibile, într-o aglomerare de umbre masive, abstracte, de parcă adormisem într-o casă terestră şi mă trezisem, tot dormind, într-o casă subacvatică. Şi deodată, ca şi când aş fi fost stăpânit brusc de un fel de impuls mecanic prin învârtirea unei cheiţe, am început să-mi rostesc numele în mijlocul acelei dezintegrări spaţiale, Andrei, Andrei, şi cu fiecare secundă creşteam intensitatea, Andrei, Andrei, şi mă simţeam din ce în ce mai protejat de acea încăpere, tot mai repede, până când Andrei, Andrei devenise rei, rei, rei şi ei, ei, ei. Îmi închipuiam vijelia unui taifun izbind casa din toate direcţiile, îmi închipuiam o monstruozitate gigantică cum căuta să rupă acoperişul ca să mă înhaţe, îmi închipuiam pereţii atacaţi de proiectilele unei escadrile de tancuri. Însă nimic din toate astea nu putea înfrânge faptul că acea cameră făcuse din numele meu un spaţiu cosmic personal în care nimic nu putea veni după mine. Pronunţându-mi numele, mă vedeam pe mine însumi un muşchi de pământ înaintând, pe sub pragul uşii, pretutindeni. N-ai cum să nu remarci: casa şi numele de naştere sunt într-un raport de vase comunicante. Teoria este însă mult mai vastă: strigatul numelui în lumea de afară este doar un atribut al identităţii, pe când strigatul numelui într-o casă este un atribut al evadării dintr-o stare a limbajului spre o stare în care tenebrele şi erotismul nu au fost încă inventate”.
Odată pornit mecanismul de propagare a ororii, mai poate fi oprit?
Un link, cântărind cu sacul doar războaiele, fără crimele pasionale, masacrele domestice, asasinatele stupide etc. la zi.
Să vezi ce orori cresc şi sub semnătura acordurilor de pace, în umbra trupelor ONU de menţinere a păcii, soldaţi cu căşti albastre, desfăcuţi la curele, târând fetiţe în spatele unor barăci din Africa Centrală. Alt link.
Să nu uităm şi celebrele concepte de „banalitatea răului” şi de „rău radical” întoarse pe toate feţele de Hannah Arendt. Sau de „întruparea Diavolului în istorie”, despre care a scris atâtea pagini de o profunzime fără egal Leszek Kolakowski.
Oroarea îi este mai familiară omenirii decât mersul biped şi înghiţitul.
Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987 în Brăila. Este jurnalist freelancer. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Cărţi publicate: Yima, Ed. Brumar, 2008, Sânge de pasăre pe haine, Ed. Herg Benet, 2014. Casele vor uita, de Liviu G. Stan, a apărut în colecția Literatură română contemporană: Proză contemporană – harmalină, Editura frACTalia, 2016.
