Cu anaBASis (Editura Cartea Românească, 2014), Bogdan-Alexandru Stănescu se află la al doilea volum de poezie al său. El a debutat – ca poet – în 2012, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, apărut la aceeaşi editură (Cartea Românească). După cum se poate vedea din titlul volumelor – Anabasis este şi titlul unei lucrări scrise de istoricul antic (şi soldat) Xenofon (în care povesteşte o expediţie de război) –, Bogdan-Alexandru Stănescu pune în scenă o întreagă imagerie războinică, cu parfum de Antichitate clasică. El aduce astfel, în poezia noastră tânără, un aer inedit de clasicitate şi de livresc, ca un fel de întoarcere – postmodernă, ironică – la originile antice ale culturii noastre moderne.
Iată cum sună una dintre „istorisirile tânărului Menos, hoplitul cu vulpea” (cum e subintitulat volumul) – una dintre măştile livreşti ale poetului: „Se spune că niciodată n-a fost fluviul mai darnic cu vreo armată,/ Căci apele lui ne-au mângâiat abia pieptul: simţim apa urcând prin platoşă/ Palmele ei delicate preiau greutatea fierului, parcă şi scutul şi-a pierdut firea/ În giulgiul Eufratului./ Dinspre sud se aude larmă şi mireasma de carne friptă săgetează bezna/ Înaintăm în linişte, doar Selene tovarăşă, iubită, soră// Mă ştiţi prea bine, sunt legendarul copil spartan care furase vulpea/ Fiara mi-a intrat în carne, a scormonit cu botul însetat prin pântece/ Până s-a oprit în piept, acolo o port cu mine, o ascund sub scut ca pe un frate de arme/ Şi nimic nu mă sperie în lume în afară de propria umbră!/ lintiţa proaspătă îşi aşază braţul peste ochii obosiţi ai cerului…” (am citat poemul Trecerea Eufratului).
Poetul face aluzie la un episod evocat de Plutarh, referitor la aspra educaţie spartană (războinică), în care un băiat e prins cu o vulpe în manta (pe care o vânase pe câmp, pentru a-şi potoli foamea): în context, episodul antic marchează simbolic scindarea interioară a eului poetic, care îmbracă, de altfel, la Bogdan-Alexandru Stănescu, diverse măşti. Călătoria –războinică (războiul e şi el un indiciu al acestei scindări, al acestui conflict interior) – în trecut, în Antichitatea greacă (dar nu numai) echivalează şi cu o coborâre în sine, în straturile profunde ale conştiinţei (de la propria copilărie la copilăria omenirii): „Mă răsucesc în propria memorie ca un vierme într-un boboc de trandafir” sau: „cobor în mine ca un vierme într-un boboc de trandafir,/ mă scurg prin canalele sângelui îmbâcsit, printre celule îmbătrânite/ perverse…” (am citat începutul şi finalul ultimului poem, Thalassa, Thalassa).
Interesant este modul în care poetul îmbină aluziile livreşti (care ţin de cultura antică) cu biograficul şi amintirile personale, care „ocupă” din ce în ce mai mult spaţiul poemului, de pe la jumătatea volumului încolo. Cum spuneam, Bogdan-Alexandru Stănescu practică o poezie cu măşti, iar eul poetic se vede, în felul acesta, scindat, multiplicat (soldatul antic, demonul etc.) – şi aflat în relaţie cu alte figuri ce apar în poeme (a iubitei, a tatălui, dar mai ales figura maternă). A scrie poezie echivalează – la Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS, pentru cunoscuţi) – cu o anamneză, cu o coborâre în vis şi în straturile memoriei, ale memoriei personale şi deopotrivă livreşti, fiindcă amintirile proprii sunt mereu dublate, „căptuşite” – la modul hiperbolic, grandilocvent chiar – de memoria livrescă.
Într-adevăr, poetul practică un inedit mod al hiperbolei în textele sale: avem de-a face cu o poezie livrescă şi barocă, hiperbolică şi narcisistă – un narcisism corectat (din fericire) de umor (vezi şi jocul de cuvinte din titlul cărţii, anaBASis). Din textele Antichităţii clasice, poetul reţine imageria/imaginarul războinic (vezi Iliada), dar şi stilul grandios şi dionisiac. Componenta bahică, de altfel, serveşte şi ca „trambulină” pentru legătura cu poezia americană a secolului XX: beţia este, în fond, cea care „vede monstruos”, hiperbolic, dar şi aceea care, pe urmele francezului Rimbaud, duce la „dereglarea tuturor simţurilor” (sigur, mai sunt şi drogurile, dar e altă poveste).
În încheiere, citez din Poarta neagră, poemul dedicat lui Alexandru (Sandu) Muşina, un poem care tematizează, în fond, imaginea morţii: „Astăzi am coborât întâi spre câmpie, acolo unde/ Iscoadele şoptesc, răsare uşa morţii/ dar nu oricum, poate doar în vremea secetei/ gravată fin pe lutul încins al unei amfore pictate/ Nisipul Bactriei strălucea sub privirea lunii/ ne-am luat de mână, am mers aşa, înlănţuiţi, struguri pe arac/ bolborosind farmece şi imprecaţii/ – Acolo, între două ţâţe ale deşertului/ îşi căsca gura ştirbă, puturoasă/ zâmbea la noi aşa cum îţi aminteşti rânjetul jucăuş al călugăriţei/ o gânganie ca un pai uscat îşi mângâia fălcile cu braţele subţiri/ prin crăpătura porţii scoteau capul cei care ne-au iubit/ ne salutau cu voioşie/ cerul luminat ca ziua răsuna de zvonul hârleţului/ când aruncă primii bulgări de pământ/ pământ uscat, pământ jilav, pământ brun, pământ bun, numai bun de mestecat/ muzica pământului ne-a ameţit, o cupă uşoară de vin neîndoit/ ne-am zărit mamele, ne-am zărit taţii, încovoiaţi/ ne-am văzut neamurile până la a şaptea spiţă”.
Bogdan-Alexandru Stănescu, anaBASis, cu 12 ilustraţii de Laurenţiu Midvichi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 64 p.
