Iniţial, mi-a părut rău că nu am citit cartea asta când aveam 9-10 ani, deşi poate nu aş fi intrat în poveste cu totul. Apoi, faptul că am citit-o acum m-a făcut să-mi treacă orice regret. Am înţeles în sfârşit entuziasmul celor mari care – cei mai mulţi nu văzuseră decât filmul – îmi spuneau că e foarte frumoasă, şi ochii larg deschişi ai celor mici care-mi vorbeau despre cum un băieţel a salvat lumea.

Departe de a fi o carte despre războaie imaginare şi împărăţii care-şi dispută o lume, Povestea fără sfârşit e despre Fantazia, tărâmul în care oamenii au uitat să mai meargă şi tocmai de aceea e ameninţat să se destrame: părţi însemnate din tărâmul Crăiesei Copile sunt cuprinse de Neant. Cu ce ameninţă asta lumea oamenilor? Făpturile de vis din Fantazia vor deveni în lumea oamenilor minciuni, care în loc să le renască imaginaţia le-o vor învenina cu idei fixe, dorinţe nesăbuite, nevoi false.

De aceea oamenii urăsc Fantazia şi se tem de ea şi de tot ce vine de acolo. Doresc s-o distrugă. Şi nu ştiu că tocmai astfel măresc potopul de minciuni ce se revarsă neîncetat în lumea lor – acest şuvoi de făpturi ale Fantaziei devenite de nerecunoscut şi care trebuie să ducă viaţa părelnică a unor cadavre vii şi să otrăvească cu duhoarea lor de putregai sufletele oamenilor. Oamenii nu-şi dau seama. Aşa-i că-i distractiv?

Iar Fantazia – şi implicit lumea noastră – nu poate fi salvată decât de un om capabil să intre în poveste (să ajungă deci în Fantazia) şi să dea un nume nou Crăiesei Copile, esenţa lumii poveştilor, care e grav bolnavă şi numai un nume nou născocit de un om îi poate reda viaţa. Încă ceva: ştiaţi că toate visele pe care le uităm când ne trezim se duc în adâncurile Fantaziei şi sunt scoase la iveală de minerul orb, din cariera Minroud, pe plăci dintr-un material diafan şi fragil, ca zăpada?

Salvatorul va fi un puşti palid, rotofei şi fricos, pe numele lui Bastian Balthasar Bux, care, fugărit de colegii de şcoală răutăcioşi, se adăposteşte într-un anticariat. Întâmpinat de un bătrân morocănos, supărat pe toată tagma copiilor stricători de cărţi, ajunge atât de atras de cartea pe care moşneagul o ţine în mână, încât într-un moment de neatenţie i-o fură, fuge din magazin şi destul de răvăşit de fapta sa se ascunde în podul şcolii. Printre animale împăiate şi saltele vechi începe Povestea fără sfârşit şi pătrunde în lumea Fantaziei.

Acum ştia însă că nu numai Fantazia era bolnavă, ci şi lumea oamenilor. Una era în legătură cu cealaltă. De fapt, o simţise dintotdeauna fără a-şi putea explica de ce era aşa. Nu voise niciodată să se mulţumească cu gândul că viaţa trebuie să fie atât de cenuşie şi monotonă, lipsită de mistere şi de minuni, după cum afirmau toţi cei care spuneau mereu: Aşa-i viaţa!

Până acum avem un antierou… real, atras în lumea poveştilor de un erou al Fantaziei, viteazul Atreiu, o lume care îşi recunoaşte irealitatea şi care îşi cere salvarea printr-o re(de)numire. Străbatem alături de Bastian pădurile narative, acceptăm pactele ficţionale, ne simţim şi noi un pic salvatori, pentru că nu lăsăam cartea din mână. Vedem cum în Fantazia povestea asta se scrie de la sine, pe măsură ce are un cititor, cum desenele cărţii lui Bastian se regăsesc în simboluri ale Fantaziei, cum de la punctul consimţirii lui de a intra cu totul în poveste, dorinţele lui vor scrie cartea.

Bastian citind în Podul Şcolii, ascunzătoarea lui pentru o zi.

Povestea fără sfârşit e de o intertextualitate şi un joc narativ care cred că pot scăpa unui copil de 9 ani, cucerit şi copleşit de aventurile lui Atreiu şi ale lui Fuhur, balaurul noroc cu solzi alb sidefii care pluteşte în aer, de ţara lui Scrâşnicronţ, de monştri ciudaţi, ca Ygramul cea multă, de oracolul Uyulala care vorbeşte doar în versuri, de Turnul de Fildeş, de Pelerin – pădurea nopţii, de Goab – deşertul culorilor, de leul uriaş Graograman căruia i se mai spune şi Moartea Multicoloră, sau de Amarganth, oraşul de argint.

Atreiu plecat în Marea Căutare, purtându-l pe Auryn, strălucirea Crăiesei Copile.

Ceea ce nu-i va scăpa dincolo de toate numele şi tărâmurile magice este tocmai povestea: dacă crezi în Fantazia şi încerci să o vizitezi, vei rămâne cu o fericire şi o biruinţă de neumbrit de cenuşiul vieţii. La întoarcerea lui Bastian din Fantazia, el află că fiecare are o amintire personală despre acel tărâm, pe care l-a vizitat şi salvat cu nume numai de ei ştiute. Şi a mai aflat că dorinţele adevărate sunt greu de urmat, dar că numai căutându-le continu le vei găsi.

Să citeşti o poveste atât de frumoasă despre puterea lecturii, despre transformarea ta şi echilibrul lumii care se stabileşte fragil, dar sigur, de fiecare dată când citeşti o poveste, spui sau scrii una e ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să facă măcar o dată pe an… dacă nu pe zi 🙂 De asta povestea nu se termină niciodată şi nici nu trebuie să se termine vreodată, pentru că atunci am dispărea şi noi.

Bastian, salvatorul, pe Fuhur – balaurul noroc, mai pufos în film decât în carte 🙂

Povestea fără sfârşit a fost scrisă de Michael Ende (1929-1995), publicată în 1979 şi ecranizată de Wolgang Peterson în 1984. Fotografiile sunt capturi din acest film.

Am găsit şi trailerul pentru Never Ending Story din 2011, dar nu ştiu să se fi lansat acest film:

Va urma

 

2 comentarii
  1. Pingback: Mi-am găsit pantofii lui Dorothy « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *