Bookaholic

Tânărul preot danez Morten Falck părăseşte Copenhaga în anul 1787 şi pleacă în vestul Groenlandei, încercând să-şi dedice viaţa creştinării localnicilor nebotezaţi.

În Sukkertoppen, o aşezare bătută de vânturile aspre ale iernii groenlandeze, mocneşte răscoala: locuitorii din satele învecinate s-au aliat, încercând să se opună regimului de colonizare danez şi să trăiască după propriile obiceiuri. Pe măsură ce înţelege viaţa localnicilor şi încearcă să-i ajute — printre ei se numără şi soţia chinuită de singurătate a unui negustor, cu care tânărul preot păcătuieşte —, Morten se confruntă cu propria sa latură întunecată: cade în patima beţiei, profită de femeile localnice, fură din proviziile bisericii. Treptat, trecând peste degradarea ce i-a cuprins trupul şi sufletul, încercând să-şi înţeleagă adevărata menire, îşi dă seama că trebuie să aleagă: să slujească fidel Coroana daneză sau să se lase purtat de dorinţa arzătoare a băştinaşilor pentru independenţă?

Profeţii din Fiordul Veşniciei, de Kim Leine (fragment)

Traducere din limba daneză de Carmen Vioreanu
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Actual

Stau aşa acolo. El habar n‑are ce vor face. Dar nici nu‑şi doreşte mai mult de atât. E suficient. Se uită la apa umbrită de versantul negru. De fapt e un loc destul de sumbru. Vârfurile îmbrăcate în zăpadă din partea sudică a fiordului strălucesc în soare. Munţii pe care îi văd în zare, în partea de sud‑vest, trebuie să fie în apropierea coloniei. I‑ar fi spus asta, dacă s‑ar fi înţeles.

Se întoarce cu faţa spre ea, şi ea spre el. Zâmbetul ei e foarte rigid, ca o mască. E la fel de emoţionată ca mine, gândeşte el. O strânge lângă el şi ea se destinde, îşi lasă capul pe umărul lui. O sărută, îi simte buzele moi, elastice pe buzele lui tari şi uscate. Ea spune ceva şi îl trage de smocurile răzleţe de barbă. El o ciupeşte de lobul urechii. Ea spune ceva cu voce ascuţită, el suflă în ureche şi spune iartă‑mă, te‑a durut ? Se lasă împăcată şi se sărută, în acelaşi timp acum, îi simte vârful limbii în gură şi‑l vânează cu al lui, limbile se întâlnesc, se iau puţin la trântă înăuntru, în gura ei. Pe urmă ea îl înghionteşte şi‑l dă la o parte. Stau alături, el cu braţul în jurul ei, ea cu mâna stângă în mâna lui dreaptă.

„Minunată privelişte“, zice el. „M‑aş putea stabili aici, de fapt.“

Când coboară spre aşezare, Amanda e acolo pe coastă şi‑i aşteaptă. Se ridică şi merge cu ei. Bjerg o aude cum îi pune tot felul de întrebări lui Rosine şi aude din tonalitatea răspunsurilor că Rosine confirmă. Ajung printre case. Nu e aproape nici picior de om acolo, lumea s‑a dus la culcare. Aerul e gros de la fumul care iese din case. Bjerg se întreabă unde‑l duc, ce plan au cu el. Merge cu ele, acum ce‑o fi, o fi. O iubeşte pe Rosine, acum ştie. Nimic nu poate schimba asta.

Ajung la o casă. Amanda intră. Bjerg aude voci joase dinăuntru. Rosine stă lângă el. N‑o poate îndupleca să se uite la el.

Pe urmă Amanda iese din casă. Le face semn să vină cu ea înăun­tru. Mai întâi intră într‑un hol mic unde trebuie să se ghemuiască. Îşi scoate cizmele. Pe urmă se află într‑o cameră care se întinde câţiva paşi în fiecare direcţie, luminată cu o lampă cu untură de peşte care şuieră şi scoate fum. Doi bătrâni, care se pare că au fost goniţi din tabăra lor de noapte, tocmai se îmbracă. Zâmbesc şi salută şi se mişcă pe lângă perete spre uşă, Bjerg îşi scoate şapca şi face o plecăciune politicoasă. Pe urmă cei doi bătrâni dispar. Amanda îi spune ceva lui Rosine, care se uită la ea cu o privire calmă şi plină de încredere. După care pleacă. Uşa se închide încet în spatele ei. Sunt singuri.

Bjerg se uită la Rosine. Observă că ea a ştiut că se va întâmpla asta. Trebuie să însemne ceva, dar ce înseamnă e imposibil de ştiut. Este şi ceva liniştitor în faptul că ea ştie ce se va întâmpla. Asta îi mai uşurează lui povara de pe umeri.

Acum stau întinşi goi sub blana de ren. El o cercetează, nu se grăbeşte. Îl surprinde că e aşa curată, deşi a fost mereu curată când a avut fan­tezii cu ea. Există o vagă aluzie de miros greu, un ecou de miros de butoaie cu urină şi carne dospită, percepe un miros ca de amoniac, dar nici măcar asta nu‑l respinge. Simte curat şi proaspăt, ca aburii chimici de la o fabrică de textile. Pielea ei e caldă şi netedă, miroase a condi­mente şi a uscat şi a fum, sexul ei miroase dulceag, ea îl împinge când el vrea să i‑l sărute. El încearcă din nou, ea îl loveşte uşor pe cap şi îl ceartă cu voce joasă.

„Aşa facem noi, bărbaţii danezi“, zice el făcând pe amantul experi­mentat. „E hrana noastră favorită.“

Pe urmă ea îl lasă s‑o facă. Se simte moale şi pufos, se dă la o parte şi acolo e neted şi cald. Îi cercetează mâinile. Sunt aspre şi grosolane şi el îşi aminteşte că sunt responsabile pentru o pătrime din forţa care a fost necesară pentru a mişca din loc şase persoane şi o încărcătură grea pe mai mult de o sută de mile marine. Bietele mânuţe, şopteşte el şi sărută palmele şi suge degetele. Îi pipăie sânii, îşi îngroapă faţa în pliurile pielii ei, suge şi linge. Când se uită în sus, îi întâlneşte privirea insensibilă şi curioasă. Dar când vrea să coboare iar, să‑i atingă sexul, să‑l lingă, să‑l simtă pe dinăuntru, ea scoate un sunet scurt, de protest. Nu asta vrea.

„Ce vrei ?“ întreabă el. „Spune‑mi ce să fac.“

Ea trage de el. El se ridică, ea desface picioarele, se loveşte singură de vreo două ori cu palma peste deschizătura vaginului şi trage de ea, aproape brutal. Sigur nu e prima dată pentru ea, gândeşte el. Se potri­veşte între picioarele moi şi mătăsoase şi alunecă în ea. Ea îi trage capul spre ea şi ajunge la orgasm cu câteva sunete de plăcere. Când ejaculează, el izbucneşte în plâns. Stă stângaci cu capul pe pieptul ei şi gâfâie. Ea îi piaptănă părul cu degetele, îi şterge obrajii uzi şi scoate câteva sunete materne.

„Tu eşti prima“, spune el. „N‑am mai fost cu nici o femeie până acum. Nu vreau pe altcineva în afară de tine, iubito. Sunt al tău. Fă ce vrei cu mine.“

Despre Kim Leine

Kim Leine s-a născut în 1961, într-o localitate din sudul Norvegiei.

La vârsta de şaptesprezece ani se mută în Danemarca şi trăieşte alături de tatăl său. Aici urmează diferite cursuri universitare şi frecventează o şcoală sanitară, se căsătoreşte şi are doi copii. La vârsta de douăzeci şi nouă de ani se mută în Groenlanda, unde lucrează ca asistent medical şi începe să scrie.

În anul 2004, după cincisprezece ani petrecuţi în capitala Nuuk, se reîntoarce în Danemarca.

Debutează ca scriitor în 2007, cu romanul autobiografic Kalak, urmat de romanele Valdemarsdag şi Tunu. Profeterne i Evighedsfjorden (Profeţii din Fiordul Veşniciei) este cel de-al patrulea roman, pentru care Kim Leine a primit numeroase premii, printre care Premiul Jytte Borberg, De Gyldne Laurbær şi Premiul pentru literatură decernat de Nordiska Rådet. În prezent locuieşte în Copenhaga.