Alessandro Baricco este unul dintre scriitorii față de care fascinația mea a crescut pagină cu pagină, carte cu carte. Aparenta simplitate a scriiturii, impactul alegoriei din fiecare poveste sau ciudățenia personajelor – toate intrigă.

Și fiecare volum m-a surprins de fiecare dată altfel. De aceea mi-e greu să aleg un roman preferat scris de Baricco. Novecento, Mătase, Mr. Gwyn, Emaus, De trei ori în zori, Tânără mireasă – mi-au plăcut toate. Dar de fiecare dată când mă gândesc la acest scriitor, o scenă se încăpățânează să persiste în mintea mea. O scenă din Novecento, romanul de 80 de pagini în centrul căruia stă efortul și înțelepciunea omului de a găsi rostul și coerența existenței, de a reuși să recunoască esențialul, limitele dorințelor și punctul dincolo de care nu se poate trece fără pierderea de sine.

Novecento spune o poveste sensibilă despre înțelepciunea de a ști să te bucuri, de a ști să refuzi, să renunți, de a-ți asuma ceea ce simți că merită trăit, de a ști că fericirea ține în primul rând de întinderea și adâncimea apelor lăuntrice, că devine autentică doar pe spații restrânse, chiar dacă de neînțeles pentru toți ceilalți.

Novecento se naște, e abandonat și trăiește 30 de ani doar pe vapor. Fără nicio legătură cu uscatul. Fără acte care să îl legitimeze în lume. Identitatea sa se încheagă altfel. Cântă la pian, făcându-i pe oameni să nu simtă cum trece timpul. Povestea vieții sale cuprinde doar lumea vaporului și muzica. El este propria sa poveste. Pentru alții, vaporul trece drept o închisoare călătoare. Pentru Novecento însă, lumea în sine însemnă destrămare, un vapor prea mare ca să poți fi fericit. Chiar și porturile îl fac să se simtă inconfortabil, prizonier: „nu cânta niciodată în porturi, nu voia să cânte. Erau într-un fel pe pământ, porturile, și nu-i cădea bine. El cânta unde voia el. Și unde voia el era în largul mării, când pământul devine doar niște lumini îndepărtate, sau o amintire, sau speranță”.

Scena ce se tot repetă în mintea mea este cea care surpinde momentul în care Novecento este tentat să coboare pe uscat pentru a vedea oceanul și din partea cealaltă, pentru a-i auzi cântecul, însă după trei trepte renunță. Refuză, de fapt, punctul de neîntoarcere, punct care, odată trecut, ar echivala cu renunțarea la propriul sine, la propria poveste, la viață. Își apără povestea și șansa la fericire. Alege viața din propria-i viață. Alege propriu-i firesc. Refuză pământul pentru că nu-i vede capătul și crede că nu poți trăi ceva enorm care te poate face să te sfărâmi în mii de bucățele doar încercând să-l cuprinzi cu mintea. Știe că lumea nu este acolo unde i-o arată ceilalți.

Novecento are puterea de a-și rămâne fidel, de a refuza claviatura care nu i se potrivește, de a se bucura de propria „anormalitate” și de libertate, de a se bucura de propria muzică prin care își stabilește singur ritmurile și măsura fericirii. Iar ecranizarea lui Giuseppe Tornatore nu e cu nimic mai prejos decât cartea lui Alessandro Baricco.

ALESSANDRO BARICCO, Novecento. Un monolog, Traducere din italiană de Mihaela Șchiopu, București, Humanitas Fiction, 2013

 

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *