Bookaholic

„În pielea goală” („Naked”), autobiografia umoristului american David Sedaris, este, în acelaşi timp, o naraţiune a descoperirii de sine şi o radiografie inedită a lumii în care trăim. Ce reconfortant să vezi că realitatea poate fi privită şi prin ocheanul darnic al umorului şi că, în definitiv, orice ni se întâmplă e posibil să fie exploatat prin potenţialul său comic… David Sedaris ştie să găsească umorul în cele mai mici detalii ale existenţei, în cele mai nesemnificative aspecte ale vieţii mundane, care, în mod normal, ar trece neobservate sau interpretate cu amărăciune. „În pielea goală” este un road trip la capătul căruia autorul acumulează nu doar experienţe pe care să le poată povesti apoi la bătrâneţe, ci descoperă ceva extrem de important: încrederea în sine şi felul în care să se raporteze cel mai adecvat la el însuşi şi la ceilalţi.

Puţine sunt cărţile care să te facă să râzi cu atâta poftă. Este un râs eliberator, aşa cum îl provoacă abordările extrem de libere, directe, care spulberă orice tabu. După ce citeşti cartea lui Sedaris, îţi dai seama cât de ridicol este, chiar la nivel de societate, să (mai) priveşti cu sfială sau ruşine anumite subiecte. Acel comic impregnat la fiecare nivel al scriiturii lui Sedaris induce un efect de stranietate pentru că nu suntem obişnuiţi să ni se vorbească atât de deschis, iar sentimentul eliberator vine din bucuria de a spune „În sfârşit”! În sfârşit, se scrie deschis, fără ură sau frustrări, fără amărăciune sau didactic despre propria viaţă, în sfârşit o carte sinceră şi curajoasă până la capăt şi, poate cel mai important, în sfârşit o carte în care comicul salvează orice situaţie.

Nu trebuie confundată abordarea comică a evenimentelor cu luarea lor în derâdere sau cu neseriozitatea, cu ireverenţa în faţa morţii, a bolii. Umorul este, iniţial, o modalitate de protecţie faţă de lumea ce nu îl înţelege pe copilul care se poartă puţin mai „altfel” decât ceilalţi, apoi devine pur şi simplu un mod de viaţă, pe deplin asumat. Un mod de viaţă ce poate să inspire.

Sedaris ştie să citească partea comică din orice moment al vieţii, din copilărie, când avea un comportament tipic pentru cineva compulsiv-obsesiv, până în adolescenţă, când recunoaşte – faţă de el – că este gay, fapt care îl va pune mereu în situaţii delicate, din care, din nou, ştie să extragă partea comică (cartea a primit, de altfel, Randy Shilts Award pentru Gay Non-Fiction, de cătrePublishing Triangle, în 1998). O atitudine refreshing faţă de acest aspect, ce încă este privit cu intoleranţă la noi şi inclusiv în America.

De multe ori, Sedaris se pune în situaţii ce pot lua o turnură neplăcută, dar ştie cum să iasă din ele, chiar dacă la limită. Iată, de pildă, în ce se transformă o vizită acasă la un coleg de la fermă:

„-Tocmai fiindă lucrăm în acelaşi loc ar trebui să ne şi jucăm împreună, a spus el. Hai, Einstein, lasă-mă cu căcaturile astea […] Hai, şi tu te-ai încins prea tare ca să mai dai înapoi acum. Nu te juca aşa cu mine. – Oh, eu nu m-am încins deloc. Doar că, vezi tu, am… lăţeii ăştia nenorociţi, i-am spus eu scărpinându-mă cu putere şi felicitându-mă în gând pentru ideea genială. Sunt o belea la casa omului şi nu aş vrea să-ţi dau şi ţie. – Lasă, n-ar fi pentru prima oară. Hai acum, trece-ţi fundul ăla în pat. Creţu o să-i găsească pe lăţeii ăia nenorociţi şi-o să-i trosnească de-o să le meargă fulgii. – Sună… foarte… tentant. Nu pentru lăţei însă, adică… eu o să fiu ca o veste proastă pentru ei, am adăugat eu şi m-am scuzat pe motiv că trebuia să merg la toaletă.”

Copilăria lui Sedaris este departe de una obişnuită, cu „hobby-uri” pe care familia lui middle class şi societatea conservatoare din Raleigh nu le puteau privi cu ochi buni: manie compulsivă de a număra şi de a atinge lucruri, plus legănatul ca scop în sine, care îl ajuta să-şi limpezească mintea. Plus necesitatea de a atinge cu nasul obiecte precum parbrizul sau pupitrul, sau de a linge întrerupătoarele. Apoi, în adolescenţă, alte „ciudăţenii” îl făceau să iasă în evidenţă: de pildă, la un moment dat, fascinat de ora pe care o ţinuse un actor la şcoală, i-a venit ideea să pornească o campanie prin care să-i facă pe locuitorii din Carolina de Nord să se întoarcă la engleza elisabetană. Apoi, în timpul facultăţii, încearcă traiul „la ţară” la îndemnul unei prietene, care spunea că viaţa la oraş este supraevaluată. Dar diferenţa dintre aşteptări şi realitate este imensă: „Oamenii ţării aveau nevoie de noi şi ne imaginam cum aveam noi să stăm la umbră, după căpiţele de fân şi să mâncăm prânzuri consistente pregătite de soţia fermierului care avea să ne angajeze, o tipă îmbrăcată în ceva cu picăţele”. Dar ferma nu este deloc raiul bucolic la care se aşteptau: nu exista electricitate, iar singura sursă de apă era o cişmea ruginită. „Toate aceste greutăţi aveau însă farmecul lor. Ajunseserăm să purtăm salopete şi ne admiram siluetele la lumina lumânărilor, în timp ce ne ghemuiam în jurul unei mămăligi aburinde. Eram temerari. Oamenii ca noi nu aveau nevoie de perne sau de rafturi cu prosoape.” Lui Sedaris îi place să experimenteze, nu neapărat să trăiască la extreme, ci cât mai divers. Aşa ajunge într-o comunitate de nudişti, iar experienţa este descrisă într-unul dintre cele mai savuroase capitole ale cărţii, denumit chiar „În pielea goală”.

„Nudismul nu m-a ajutat să-mi iubesc corpul, dar mi-a dat posibilitatea să-mi accept poziţia în ceea ce era, în mod evident, o ordine a lucrurilor. Aşază-te lângă un bătrân de 82 de ani şi uită-te cu atenţie la trupul său încovoiat, încercat de vreme. Asta este ceea ce te aşteaptă. În loc să creeze panică, acest adevăr pare să aibă un efect calmant.”

Oamenii din viaţa lui Sedaris devin persoanje romaneşti, atât cei din familia sa, cât şi cunoscuţi care au trecut sporadic prin viaţa sa. (Interesant este modul cum autorul ştie să transforme momente aparent banale în mici scene de literatură: de pildă, scurtul episod al călătoriei cu autocarul, când îi cedează locul unei femei, capătă conturul unui scheci: Sedaris îi oferă locul pentru scurt timp, dar femeia refuză să se mai ridice, iar ceilalţi călători îl privesc pe el ca fiind personajul negativ.) În rândul familiei sale, mama şi sora sa, Lisa, sunt cele mai colorat reprezentate, mai ales în episodul despre pasiunea lor pentru detectivi şi romane poliţiste, ajungând să citească realitatea prin prisma lumii detectivistice cu care se alimentau din cărţi şi filme. „Lumea lor era una plină de suspecţi. Îl căutaţi pe criminalul cu topor? Ia vedeţi la tăietorul ăla de lemne labil emoţional, care se tot fâţâie pe la şopronul de unelte de lângă casa victimei. Cine l-a răpit pe consilierul şcolar? Păi, poate că elevul de 30 de ani, aflat încă într-a zecea, care are un rucsac sport, plin de funii cu sânge pe ele.”

Cartea lui David Sedaris se încadrează perfect în categoria bildungsromanului, chiar dacă nu este ficţiune propriu-zisă. De la descrierea copilăriei până la experimentarea stilului de viaţă nudist, acţiunea urmăreşte felul în care personalitatea autorului evoluează şi se maturizează, acumulând cea mai importantă lecţie: nu trebuie să fii ca ceilalţi pentru a-ţi găsi un loc în societate şi nu trebuie să te schimbi pentru un mediu intolerant doar pentru a fi „în rândul lumii”. David Sedaris este un exemplu de succes, încurajator, al faptului că poţi să fii unic fără să fii respins de către ceilalţi.

 David Sedaris, În pielea goală, traducere de Ruxandra Tudor, Editura Publica, 2014. Cumpără cartea online de la Cărturești!