După ce am terminat Cad castane și castani. Amintiri de ieri și azi, de Emil Brumaru și Veronica D. Niculescu, aveam așa o poftă mare de ceva asemănător… Eram într-un fel de sevraj. Dar carte ca aceea nu se mai găsește, s-o spunem drept. Așa că m-am uitat pe raftul cu cărți necitite (cele cuminți, care-și așteaptă rândul), să văd ce aș mai putea citi din colecția „Ego-grafii” a Editurii Polirom. Și, surpriză, îl descopăr pe Ioan Groșan cu noul său volum, Lumea ca literatură. Amintiri, apărut în noiembrie 2014, la Gaudeamus – de care, e drept, cam uitasem.
Era duminică dimineața. Nu s-a terminat dimineața, că am terminat eu cărțulia (184 de pagini cu scris mare) lui Ioan Groșan. Binedispusă de poveștile citite și ușor nostalgică după lumea idilică din paginile scriitorului. Cu chef de alte și alte amintiri și cu regret că, totuși, volumul acesta nu este mai mare. Dar nici nu prea ai cum să tragi de el. Povestioarele de acolo sunt ca niște pilule cu efect rapid, care creează dependență. Rămâi cu senzația că scriitorul celor O sută de ani de zile la Porțile Orientului n-a dat toți așii din mânecă, toate istoriile trăite sau auzite, toate poantele stânse în ani de zile. Dar nu-i nimic, poate le recuperăm în următoarea carte.
Nu fac parte dintre acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Nu tot ce există sfârșește într-o carte, cum credea Mallarmé. Lumea „reală” își are poveștile ei nescrise, „literatura” ei secretă, care, cu propriile-i semnificații, își este suficientă sieși și nu mai are nevoie să fie – cum să zic? – „ficționalizată” (p. 5).
Cu pasajul acesta se deschide Lumea ca literatură. Amintiri. Pe două pagini („Precizare”), Ioan Groșan explică, așadar, ce-i cu aceste amintiri și de ce le-a adunat într-o carte de nonficțiune. Și, după ce o citești, înțelegi la ce se referă atunci când spune că unele povești nu au nevoie de ficționalizare – pentru că sunt incredibile, deosebite, pline de haz și cu tâlc. Poate că ar fi fost complet stricate (a se citi deloc veridice) dacă ar fi fost înghesuite în literatură. Le stă bine așa, desprinse de tot și toate.
De altfel, o mică parte dintre ele au fost publicate pe Agenția de carte, la îndemnul lui Dan Mircea Cipariu, care considera că ar fi o pierdere ca aceste „snoave” să nu fie publicate și, prin urmare, citite. Ioan Groșan mărturisește: Desigur, am șovăit: farmecul oralității și al imaginii celui care vorbește (interpretează) se poate pierde iremediabil atunci când din tot spectacolul nu rămân decât vorbele transcrise. (…) În cele din urmă, am cedat (…), gândindu-mă că poate chiar ar fi păcat să nu aștern în scris câteva dintre aceste amintiri, fie și numai pentru că ele pot depune o mărturie despre o anumită atmosferă, un anumit timp și anumiți, minunați, oameni (p. 6). Așa că, dragi cititori, când luați cartea aceasta, gândiți-vă că veți găsi aici un alt fel de Groșan, „fără nu știu ce pretenții estetice”, cel a cărui plăcere de a le povesti prietenilor fel și fel de întâmplări este nemărginită, cel care a scris ceea ce veți citi „doar când am avut chef”.
Lumea ca literatură. Amintiri este împărțită în douăzeci și șase de episoade, disparate, cu excepția a două serii care conțin mai multe continuări – Jeune comédien la Cannes (zece episoade-pastile) și Eros în socialism (patru fragmente). Trebuie să fac o mică paranteză să vă spun că povestea înșirată în zece episoade, cea de la Cannes, este de departe preferata mea din volum. Cu un umor discret și o (auto)ironie fină, Ioan Groșan relatează experiența sa de la Cannes din 1992 când, cu un rol secvențial (două-trei treceri prin cadru) în Balanța lui Pintilie și o legitimație de la Academia Cațavencu, a aterizat la faimosul festival, crezând că va obține o acreditare. Peripețiile celui care urma să poarte un ecuson galben de jeune comédien (pe când avea 38 de ani) nu se opresc la această acreditare, obținută cu greu, ci și la serile petrecute pe plaja de la Cannes, cele dormite în mașina Eugeniei Vodă sau… eh, vă las să le descoperiți, nu vreau să dau alte spoilere. Oricum, este, poate, povestea care scoate cel mai bine la suprafață spiritul descurcăreț al românului :).
Eros în socialism nu are nevoie de vreo prezentare, vă dați seama ce subiecte tratează în cele patru episoade cu subtitlurile Joia tineretului – danțul unde cei vârstnici nu erau admiși și unde defectarea instalației electrice permitea apropieri lascive -, O troțkistă mexicană înfocată – o aventură amoroasă ratată cu o mexicană revoluționară -, „Cântarea României” – Cântare a Erosului – povestea unui prieten de-ai lui Groșan care credea că „plăcerea de a face dragoste fără opreliști e chiar vocația lui” și harta aferentă a acestuia – și Top senzual la țară – destinul surorilor C., cele mai frumoase din sat, și nu numai.
Pe lângă acestea, mai apar teme ca studenția lui Ioan Groșan și „afacerile” implicite, cercul Ars Amatoria, prea puțin discutat la noi, perioada armatei sau terasa de la fostul Muzeul al Literaturii – text cu care se și închide volumul, tandru, nostalgic, unde toate „personajele” (Mariana Marin, Constantin Stan, Radu G. Țeposu, Eugen Suciu, Mircea Tiberian, Ioan Cristescu, Paul Vinicius, Dan Iancu, Marian Drăghici, Horia Gârbea, Răzvan Voncu, Tudor Jebeleanu, Florin Iaru, Ioan S. Pop, Ștefan Agopian, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieș, etc., etc., scriitori, artiști plastici, muzicieni ș.a.m.d.) sunt puse într-o lumină bună (și parcă „defilează” într-o punere în scenă à la Groșan). Lumea descrisă în ultimul capitolaș pare să nu mai existe, din moment ce cârciuma populată de la MNLR nu mai există. Puțină invidie (din partea mea, a cititorului, a îndrăgostitei de literatură) și ceva melancolie (din partea autorului).
Nu sunt de neglijat nici măslinele lui Alexandru Vlad, vorbele lui Ion Mureșan, Ioan Buduca și incidentul de la restaurant cu biftecul tartar, farsa tatălui lui Moscu Copel sau celelalte povestioare incluse aici. Sigur, nu se aseamănă literaturii lui Ioan Groșan, dar sunt amuzante, bine scrise, cinematografice, un fel de schițe postmoderne.
