Bookaholic

Am primit cu entuziasm vestea apariției volumului Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi (Editura Polirom, colecția „Ego-grafii”, noiembrie 2014, 304 pagini), scris la patru mâini de Emil Brumaru & Veronica D. Niculescu (sau Veronica D. Niculescu & Emil Brumaru, căci în carte se simte, în mod egal, suflul amândurora). Dialogurile lor meritau o carte, una frumoasă, care să stea la căpătâiul oricărui iubitor de literatură, așa că mă bucur că au primit trup și coperte noi și au pornit în lume, la colindat case și incitat mințile. 

La un moment dat, volumul în cauză a ajuns – după o călătorie cu peripeții, bag seama – pe biroul meu și a staționat o vreme acolo, lângă un creion bine ascuțit și câteva post-it-uri colorate. Se pare că, odată ca niciodată, Floribunda și Hobbitul s-au întâlnit virtual, pe blogurile lor, și au început să vorbească despre câte-n lună și-n stele. Din conversațiile lor, dar și din corespondența purtată în privat, departe de ochii curioși ai internauților, s-a născut o rubrică de revistă, „Diabloguri”. Selecții din dialogurile lor au apărut, cu regularitate, între mai 2008 și septembrie 2011, în Suplimentul de cultură. Iar acum, trei ani mai târziu, sunt din nou decupate, din dorința fermă a Hobbitului (pe numele său Emil Brumaru), pentru a încăpea într-o carte de zile mari: Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi. Veronica D. Niculescu, cea care s-a ocupat de alcătuirea cărții – selecția fragmentelor, organizarea lor cronologică, denumirea, precum și împărțirea lor în șase capitole și adăugarea unor texte inedite (firește, scrise tot la patru mâini), la final -, spune în „Cuvînt înainte”, referindu-se la insistența poetului de a cuprinde năzbâtiile și discuțiile lor într-un volum:

„A trebuit să treacă niște ani ca să pricep și eu că, probabil, din poveștile noastre intersectate și decupate apoi sub formă de rubrică de revistă chiar crescuse pe neștiute o carte” (p. 5).

Bine că au trecut anii, nu-i așa? 🙂 Căci, după 304 pagini de lectură, ieși din carte inspirat, năucit, invidios pe corespondența celor doi scriitori, bucuros că i-ai citit,  i-ai cunoscut mai bine și ai pătruns în intimitatea gândurilor și vieților celor doi autori de calibru, cu poftă de lecturi mii și mii, de mutat munții literaturii din loc, de descoperit cărțile despre care ei doi și-au vorbit, iar pe tine te-au fascinat, de povești și mărturisiri personale, de cafea și de plimbări, de mers la teatru și la film, de gustat din plin atât viața „de hârtie”, cât și cea de dincolo de hârtie, cea „adevărată”.

Acestea și multe altele ți se întâmplă pentru că volumul, oricât de greu de crezut ar fi, scapă oricărei etichete, oricărei categorisiri. E memorialistică, dar și schimb epistolar, sunt ghidușii în proză și-n poezie, dar și echilibristică cu basme și personaje de poveste, sunt și fragmente autobiografice, dar și ficțiuni, și, mai presus de toate, e literatură splendidă.

Dacă ar fi să facem un inventar al temelor cuprinse în carte, atunci ne-ar ieși la socoteală, în primul rând, fără să ne adâncim în volum, cele șase capitole, astfel: „Mă îndrăgostisem de bilele de biliard…” – Copilărie –; „Singurătatea, ce lux!” – Viață –; „Nu e cum vrei tu, ci cum vrea ea, hîrtia!” – Cărți –; „Parcă am cînta la un sicriu… la patru mîini! – Moarte –; „Cad castane din castani” – Un pic din toate –; „Peste munți și peste văi trece un balaur” – Basm –. La care se adaugă și un al șaptelea, Ultimul diablog – septembrie 2011 –. Așadar, copilărie, viață, cărți, moarte, un pic din toate, basm – dar cu câte nuanțe!

Scufundarea ne permite să le observăm îndeaproape: deziluzii timpurii, „gașca teatrului” din care făcea parte Emil Brumaru de prin clasa a șasea, mătușile actrițe ale Veronicăi D. Niculescu, dispariția sâmburelui la struguri, primele iubiri inocente, ultima bătaie cu cureaua primită, pedeapsa primită de fetița care a întârziat acasă – o scrisoare buclucașă, vă spun! -, vacanțele de vară, de la Timișoara sau de la Curtea de Argeș, cu povești nenumărate, primele personaje din cărți de care s-au îndrăgostit cei doi autori (nu divulg nimic!), primii bani primiți pentru o traducere literară, singurătatea, acel „lux construit temeinic”, pofta de a scrie, golul dintre cărți, peripeții din vremuri demult apuse, dar vii în memoria celor care le împărtășesc, anii ’50, ’60, ’70, ’80 ș.a.m.d. cu tot ce-au avut ei mai bun, dar și mai rău, în tolbe pentru cei doi protagoniști, școala și obligațiile ei, zilele de lectură, parcă nesfârșite, momente dificile, dureroase, căutări și rătăciri, jocuri de cuvinte și antrenamente de imaginație, cărți – citite, furate, împrumutate, răsfoite, adorate, însemnate, îndoite, reparate, amestecate, traduse, culese, găsite, cumpărate, descoperite, căutate, așteptate, etc., etc.-, copii, vietăți, televizoare, ceasuri mecanice dispărute, plimbări, Dolhasca, Pitești, București, Sibiu, Iași, clădiri, case, librării, camere pline de… cărți, Nabokov, Cehov, Shakespeare, Kundera, Beckett, Proust, Tolstoi, Dostoievski, Swift, Slavici, Gogol, Woolf, Rilke, Kafka, Pia Pillat, Amos Oz, Baudelaire, Adela Greceanu, Filip Florian – mă văd obligată să opresc curgerea scriitorilor, nu terminăm prea curând să-i numim pe toți cei discutați în volum -, pisici, pisoi, cotoi, situații la limită, spitale, zile grele, „întreceri” prietenești, scris și scriitură, calități ale scriiturii celuilalt scoase la vedere, joc și joacă, provocări și îndemnuri. Fără un punct nu se poate, dar zău că n-aș pune sau, înainte, aș scrie de zece ori „ș.a.m.d.”, pentru că am amintit de atât de puține teme din carte, încât stau fără grijă pentru că nu v-am stricat surprizele lecturii.

Din paginile lui Emil Brumaru & Veronica D. Niculescu ies și ți se tatuează pe suflet, aș spune (deși poate părea dulceagă afirmația), sentimente dintre cele mai diverse: treci, cu ei și prin intermediul rândurilor lor, de la nostalgie la veselie, de la regrete la bucurii mărunte, de la suferință la fericire, de la neputință la sentimentul că nu, nu e totul pierdut. Te scalzi în cele mai adânci ape și revii la suprafață îmbogățit, întinerit, încrezător. Iar textele curg firesc și se leagă extraordinar, de parcă ar fi fost gândite a priori în această formă. O carte de zile mari, cum spuneam încă din titlu, care se cere citită cu creionul în mână și mintea deschisă. Nu mă credeți pe cuvânt, mergeți la carte :).

Pentru final, am selectat doar opt fragmente de aici și de acolo, pasaje care-mi sunt dragi și care cred că-s grăitoare pentru ceea ce veți găsi în Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi. 

„Singurătatea nu e cînd ești singur, singurătatea e cînd ți-e dor” (Veronica D. Niculescu, p. 41).

***

„Aș vrea să ignor toate facturile din lume, toate întreținerile, toate obligațiile sociale, să mă izolez într-o carte dragă, necesară, ocrotitoare. Să pierd șirul zilelor, să nu am griji și mizerii diurne, să fiu deasupra lor și să nu scot botul din casa care se tot umple de cărți, de Beckett și de alții. Asta ar fi viața și, pînă la urmă, fericirea” (Emil Brumaru, p. 81).

***

„ (…) atunci să mă cuibăresc înăuntru, să crească poveștile noi și să vin repede acasă, să țîșnească din mine în serile de toamnă, cînd va fi liniște și voi sta mereu-mereu cu ferestrele deschise” (Veronica D. Niculescu, p. 64).

***

„O să rîzi, sunt îndrăgostit de cuvinte, le iau în pat, înghesuite în cărți sau chiar în dicționare, și citesc despre ele ca despre niște femei frumoase, greu de explicat, și mai greu de abordat. Bune doar de iubit pe îndelete, de adorat. Da, ador cuvintele! Mă logodesc cu arhaisme, fug în lume cu sinonime…” (Emil Brumaru, p. 88).

***

„Cu fiecare carte citită, vîntul bate altfel” (Veronica D. Niculescu, p. 134).

***

„Dacă nu scrii, intri în servaj și mori, nu e de glumit! Viața de hîrtie alege niște victime și le papă viața adevărată! Nu e cum vrei tu, ci cum vrea ea, hîrtia!!!” (Emil Brumaru, p. 107).

***

„Cred că totuși ideal e cititorul care nu caută nimic. Să plonjezi senin și să fii înghițit de poveste pe nesimțite. Să te pape de viu, dacă e bună, să intri în sfera ei fără să fi vrut, fără să fi căutat” (Veronica D. Niculescu, p. 112).

***

„În ultimă instanță, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sinceră, rugăciune venită din sîngele și din carnea mea. Singura pe care o pot folosi, pe care încerc s-o ating…” (Emil Brumaru, p. 159).