Bookaholic

Aşa cum vă spuneam în articolul despre ruşii ce nu trebuie rataţi, am luat romanul lui Saşa Sokolov crezând că voi citi o satiră şi am dat peste una dintre cele mai sensibile mărturii din perspectiva unui elev înscris la şcoala specială, Şcoala pentru proşti, ai cărei elevei nu vor deveni niciodată ingineri.

Elevul Cutare fantazează, de la cărţile citite una după alta pe iarbă, în grădina tatălui său, i se trage. E incapabil să-şi ducă temele până la capăt, uită şi se pierde în poveştile sale. Are o mamă răbdătoare, un tată procuror care-l pune să copieze ce scrie în ziarele pe care le citeşte (doar ziare) şi un profesor model, pe Saul Petrovici, un Don Quijote al geografiei, care învârteşte globul visător şi aproape se crede nemuritor. Iar când moare spune: Am murit, pur şi simplu mă apucă dracii.

Dar Elevul Cutare de la şcoala specială nu este singur: sunt 2, de nedespărţit, iar povestea unuia este mereu chestionată şi completată de celălalt, acelaşi. Iar când povestea se complică prea tare directorul şcolii sau tatăl îl sună pe medic, Zauze. Autoficţiunea naşte monştri, şi chiar sunt câţiva monştri aici: directoarea vrăjitoare; vecina care ascultă acelaşi disc cu vocea soţului mort la un patefon, care, culmea, doar atunci merge.

În rest o lume de basm distorsionat, cu case de vacanţă idilice ameninţate însă de urgia râului din apropiere, acest Lethe cu tritoni în loc de peşti, cu uliţe pe care se plimbă poştaşul bătrân şi fantomatic pe bicicleta lui veche, cu un profesorul de geografie ce-şi pune o giruetă pe casă şi care crede în Aducătorul de vânt, şi un savant nebun, tatăl Vetei Arkadievna, profesoara de biologie cu care Elevul Cutare visează să se căsătorească. Şi elevul însuşi, în dialogul său continuu cu celălalt sau cu profesorul Petrovici sau cu autorul, care străbate toate spaţiile mistificate în funcţie de lentila prin care alege să se uite la lume în ziua respectivă.

Însă din spatele distorsiunilor, ies adevăruri. Ei, cei proşti,văd lucruri pe care ceilalţi, mai mulţi, nu vor să le accepte şi atunci îl sună pe doctor. E greu să vorbeşti despre un poem, pentru că romanul ăsta este un poem, un monolog de 180 de pagini. Pot doar spune că pe măsură ce eşti purtat de muzicalitatea compunerii în care vin ambalate fantasmagoriile puştiului de la şcoala specială, descoperi o realitate mult mai proastă decât şcoala la care trebuie să-şi primească pedepsele de după ore.

noi, prizonierii şcolii speciale, robii sistemului de cipici Perillo, lipsiţi de drepturile unei voci omeneşti obişnuite şi de aceea obligaţi să strigăm cu un strigăt dintr-o bucată, din pântece, noi, nişte musculiţe amărâte încurcate în plasele de păianjen obligatorii ale orelor de şcoală, totuşi noi, în felul nostru, aşa, prosteşte, o iubim pe şcoala noastră specială urâtă, cu toate grădinile ei, cu profesorii şi garderobele ei.

Şi dacă ni s-ar propune să ne mutăm într-o şcoală normală, într-o şcoală obişnuită pentru normali, atunci: Nu, nu,nu dorim, nu ne alungaţi! Am începe să plângem, ştergându-ne cu blestematul de săculeţ pentru cipici. Da, o iubim, pentru că ne-am obişnuit cu ea şi dacă, odată, după ce am sta în fiecare clasă câte câţiva ani, dacă odată o vom termina, cu băncile ei negre-maronii stacojite, atunci o să fim tare tulburaţi.

Căci atunci, după ce o vom părăsi, o să pierdem tot, tot ce am avut. O să rămânem singuri, o să devenim singuratici, viaţa o să ne alunge prin colţurile sale, prin mulţimile de inteligenţi ce se îndeasă spre putere, spre femeie, spre maşini, diplome de ingineri, iar noi – proştii făcuţi grămadă -, noi nu avem nevoie de nimic, vrem un singur lucru: să stăm la oră, să ne uităm pe fereastră la norii mâncaţi de vânt, fără să acordăm atenţie profesorului, cu excepţia lui Norvegov…”

Atunci când vrei să demaşti absurdul poate e cel mai bine să o faci de pe poziţia celui care nu mai are nimic de pierdut. Elevul Cutare întotdeauna va pierde şi va avea totul: va crea o compunere specială pentru fiecare zi şi va crede în ea. Nouă, celorlalţi, mai puţin proşti, ne rămân confruntarea şi adaptarea. Şcoală pentru proşti e o carte frumoasă, o pauză de la rutină, reguli, orgolii şi precepte cuminţi.

Elevul Cutare, povesteşte despre rododendroni. Acela începu să spună ceva, să spună, dar nu zicea nimic, şi orice ar fi povestit despre rododendroni alţi oameni şi cărţile ştiinţifice de botanică, nimeni nu a spus niciodată despre rododendroni lucrul cel mai important – mă auziţi, Veta Arkadievna? -, cel mai important: că ei, rododendronii, care cresc tot timpul undeva pe păşunile alpine, sunt mult mai fericiţi ca noi, căci nu cunosc nici iubire, nici ura, nici sistemul de cipici pe nume Perillo, şi nici nu mor. Iar dacă mor totuşi, atunci nu le pare rău de nimic, nu sunt supăraţi. Şi nici copacului, ierbii, câinelui – nici lor nu le pare. Numai omului, condamnat la o părere de rău egoistă faţă de propria persoană, e şi supărător, şi dureros să mori”.