Bookaholic

Osatura caledoiscopică, generată de intersectarea multiplelor biografii și mixtiunea realului cu fantasticul, reprezintă o emblemă a scriiturii lui Dan Stanca, fapt ce face ca recentul volum, Anii frigului, să fie recunoscut cu ușurință de cititorii în ale căror mâini au ajuns și alte romane de-ale autorului.

Pe fundalul unui evenimențial anost, redus la constantele întâlniri dintr-o cafenea, se scoate la lumină un amestec eterogen de biografii. Dacă începutul romanului stă sub semnul solitudinii lui Hector Noroaie, firul narativ continuă cu intruziunea Dariei Dima, o fostă vedetă de televiziune, a cărei nefericire concurează cu cea a acestuia. Prizonier într-o căsnicie-închisoare, Hector Noroaie acceptă să se întâlnească cu cea despre care i se spusese că e mai nefericită decât el. Întâlnirile dintre cei doi, prilejuite de un colonel la început necunoscut, determină o serie de ramificații prin care sunt introduse povești despre personaje dintre cele mai neașteptate: Sandu Tudor, Domide Golgoț, Carolina Albescu, Anastasia.

Un statut aparte în structura romanului îl are Sandu Tudor. Gazetar, poet și monah din perioada interbelică, acesta devine, în Anii frigului, personaj. Ba mai mult, dincolo de jocul dintre realitate și ficțiune, Sandu Tudor însumează într-o anumită măsură cele două constante din roman: lumescul și spiritualul, ambele redate, într-o primă instanță, prin onomastica adoptată. Astfel, Alexandru Teodorescu optează întâi pentru pseudonimul literar Sandu Tudor, iar mai apoi devine monahul Daniil. Mai mult însă decât identitatea onomastică importă preocupările acestuia. În vreme ce lumescul subsumează cele trei căsătorii ale acestuia (ultima cu bunica Dariei, Carolina), recluziunea monastică, precum și scrierile acestuia, în care sunt identificabile reflecții asupra materiei, emerg înspre zona spiritualității și alchimiei. De fapt, trecerea dinspre profan spre sacru e preconizată de cea de-a treia căsătorie, survenită din încercarea lui Sandu Tudor de a împiedica incestul dintre Carolina și fratele acesteia, Domide Golgoț.

Destinul artistului Domide Golgoț este similar cu cel al lui Sandu. Principalul liant ce unește viețile celor doi este, dincolo de rudenia dintre ei, problematica materiei. Manuscrisului secret al călugărului îi corespunde tentativa de transpunere inversă a mitului lui Pygmalion, în așa fel încât nu produsul artistic să fie însuflețit, ci muza să fie mineralizată. Întâlnirile repetate dintre cei doi (pe front, în închisoare) par astfel a nu fi deloc întâmplătoare. Nu doar intuită de cititor, similitudinea dintre Sandu și Domide este reliefată cu precizie în roman: „Amândoi, poetul și sculptorul, aveau cultura lor proprie, care le interzicea să se topească în marele tot invocat de propagandă. Amândoi aveau conștiința uriașei iluzii cosmice, care se destramă la o simplă clipire a ochilor celui nevăzut”.

Pe de altă parte, umila existență a lui Hector contrastează cu viețile acestora. Incapabil să „se dezlipească” de materie, de profan, Hector trăiește într-o năucitoare letargie. De un tragism paroxistic, existența acestuia pendulează între decepție, solitudine, nefericire și boală. Hector Noroaie este, așa cum o arată chiar numele lui, înfrânt și incapabil să se mai ridice. Starea precară în care se află acesta este dublu reliefată: o dată de soția lui („Doamne Dumnezeule, în câte feluri nu-l insultase… Scârbă, javră, lepră, secătură, hoit, curvar, labagiu. Dobitoc era doar o alintare, iar nesimțit avea sonoritatea unui compliment”) și încă o dată prin autoscopie („Încăpățânat, voia să înțeleagă ce se întâmplase DE FAPT cu viața lui, de ce ajunsese într-un asemenea hal, și de aceea nici nu voia să se mai uite în oglindă. Vedea acolo un om istovit, distrus, o față buhăită pe care abia mai luceau doi ochișori”). Altfel, Noroaie e „un moșuleț simpatic, mititel și cam dolofan, care locuia într-o garsonieră minusculă”.

Discrepanța dintre plasarea într-un cotidian frust și încercarea de ieșire din existența claustrantă e amplificată (ori cel puțin susținută) de spontaneitatea cu care sunt inserate biografiile, precum și de trecerea laxă dinspre dialog înspre (re)prezentarea personajelor. Așa se face că dialogurile din cafenea sunt constant întrerupte de expunerea unor părți din destinele personajelor.

Scenele halucinante, fantaste nu lipsesc nici ele din Anii frigului. Dispariția și reapariția inopinată a colonelului, iar într-un anumit punct chiar îndoiala că acesta există reprezintă factorul declanșator, dar și tulburător al relației dintre Hector și Daria. Tot în acest registru se înscrie și intervenția ameliorativă a colonelului în conflictul iscat în cafenea. Gesturile lui, de la punerea în legătură a celor doi nefericiți la gestionarea situațiilor conflictuale, fac din colonel un personaj ingenios construit. Astfel de scene halucinante și intervenții neașteptate ale personajelor sunt recognoscibile și în alte locuri. E cazul intervenției agresive a unui individ în discuția despre Sadoveanu. Lucru puțin sordid dacă n-ar fi existat bănuiala unei înrudiri între individ și scriitor: „Era între două vârste, solid, cu părul alburiu ondulat, pieptănat pe spate, de fapt chiar aducea cu scriitorul amintit. Ce dracului, murmură Noroaie, i-o fi strănepot”.

În jurul religiei și artei, cele două modalități de trecere de la material la spiritual, se reunește multitudinea de biografii contrarii. Densității istoriilor personale i se adaugă, pe alocuri, trimiterile bibliografice. Existența fracturată ori, mai bine-zis, dedublată a lui Hector Noroaie e redată cu ajutorul versurilor. Privindu-se „din exterior ca și cum ar fi fost cineva străin de sine”, Hector găsește definitorii propriei existențe versurile lui Eminescu. Deopotrivă straniu și poetic e și finalul romanului, înfățișând-o pe fiica lui Hector, revenită, după ani, la Aiud. Sosirea ei în acest oraș susține încă o dată inexplicabilul, miraculosul, nimeni neputând să înțeleagă cum de a ajuns aceasta la Aiud.

Pe scurt, imprevizibilul și contrariul ar fi cuvintele ce definesc Anii frigului. Privit panoramic, cel mai recent volum al lui Dan Stanca este, așa cum afirmă însuși autorul, „un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie frământată și foarte chinuită, ca să ajung la o transparență unde sensurile spirituale se pot desluși”.

Dan Stanca, Anii frigului, București, Humanitas, 2017, 176 p.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!