Când biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamand Josquin des Prez i se adaugă o călătorie în Dobrogea, fresca istorică se scorojeşte brusc ca într-o reclamă şi devine o parodie sprintenă. Aici Hanul Ancuţei e, cum-necum, o tabără de creaţie, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii şi muzicienii dintr-o Uniune Europeană medievală. Singurătatea lipseşte din acest roman. Se glumeşte, în gând sau nu, cu pretexte gârlă, de la concursul scolastic pentru cea mai complicată alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocraţie şi amour courtois. Este o variantă europeană a celor 1.001 de nopţi, una în care se trăieşte din dragoste, pe muzică şi fără discernământ. Romanul de iubire este camuflat într-o cercetare a „trecutului absolut”, stocat integral în „grădina întristării şi havuzul snoavelor” ca într-un hard disk.
„Chihlimbar”, de Cătălin Pavel – fragment
Colecţia „Ego. Proză”
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
272 p.
— Josquin Trubadurul, acuzat de vagabondaj, furt şi port de pălărie mare şi rotundă, va fi executat mîine în zori; pînă atunci va fi transferat în beciul de siguranţă. Akiba Muşatinul să afle că toată banda lui a fost prinsă ieri la Jahrmarkt, şi să caute să recunoască tot.
În clipa aceea intră însă pe uşă Ilona. Temnicerii începură să se bîlbîie şi să facă plecăciuni, zicînd dar Doamnă, cu tot respectul, ştiţi că nu aveţi voie aici… Femeia îi opri cu un gest net şi le arătă o hîrtie bogat miniată, cu vignete. Akiba în timpul ăsta, săltă florile din vază şi i le oferi zîmbind în aşa fel încît să acopere dintele lipsă. Ilona, în ciuda situaţiei, se bucură de ele, îi aruncă lui Josquin o privire plină de reproş şi spuse temnicerilor:
— Cum vedeţi, aceşti oameni sînt rechiziţionaţi pentru lucrările de fortificaţii, sub supravegherea mea. Puteţi pleca acum, le porunci ea. Domnilor, spuse apoi întorcîndu-se, urmaţi-mă.
— Eu nu, eu am alt plan, zise Akiba şi-i făcu trubadurului un semn din ochi.
Josquin se întoarse către Ilona, ca unul care face să circule idei.
— Putem merge. Prietenul meu mai rămîne o vreme, a muncit şi cred că vrea să iasă direct la merlă, înţelegi.
De unde o să scoatem atîția bani, să plătim, zise ea cu ciudă, în întuneric, ţinîndu-l de braţ, acum o să vină după noi, nu avem de ales, trebuie să vînd casa, şi în vocea ei parcă nu era suficientă părere de rău. O casă peste cîteva sate de aici, pe care am cumpărat-o anul trecut. Şi lumea o să creadă că de la tine am florile astea! Josquin i le luă din mînă şi le aruncă într-un gard, apoi spuse de ce mă scoţi tu pe mine de la beci, unde aveam liniştea mea? Dacă am văzut că nu vii să dormi, m-am gîndit că s-a întîmplat ceva, zise ea lîngă el şi cu faţa întoarsă toată spre el, însă rece. Josquin se gîndi şi zise: vinde casa, salvează-mă, ascunde-mă o vreme, ţine-mă douăzeci de ani la tine. Ține-mă în palma ta, pune o fereastră între mine și iarnă. Tu trebuie să vinzi casa, deşi eu am bani, am foarte mulţi bani, şi pot să cumpăr nu un primar, ci o sută de primari, ca să nu mai vorbesc de faptul că Dimitrie Cantemir e omul meu, şi Akiba e omul meu. Dar tu trebuie să faci asta pentru că ţie ţi-e atît de greu şi pentru mine e atît de neimportant, şi mai ales pentru că în felul ăsta o să te găsesc pe tine din nou, te-am recunoscut de mai multe ori zilele astea, ar fi trebuit să te întîlnesc din nou mai demult şi să apuc să te pierd din nou în mod profitabil, ca să trag toate învăţămintele… Ilona începu şi ea să rîdă, şi ultima oară rîsese cu el acum douăzeci de ani, cînd se despărţiseră în portul Hamburgului, gîndi Josquin, gîndi Ilona în faţa casei. Vino înăuntru, zise femeia, şi el intră după ea, în camera din spate a atelierului, care era acum mai mare, şi nu mai avea lumina aia albastră, prin care intrau umbrele corăbiilor şi strigătele copiilor, care erau încă afară deşi era noapte, dar cînd ești afară nu pare încă așa întuneric ca atunci cînd te uiți pe fereastră, doar copiii încă strigau. Josquin se aşeză într-un colţ, iar ea lipsi puţin. Se uită în jur şi nu recunoştea nici un obiect pe care ea să-l fi avut pe atunci; pe de o parte pentru că în acea vreme ea nu avea o casă, ci doar colţul ei în camera lui din spatele atelierului și două bluze frumos împăturite, şi pe de altă parte pentru că acum hainele ei deveniseră cele ale unei femei de patruzeci de ani, văduvă deja de mai mulţi ani; căută în memorie dacă avusese cîndva vreun ac de păr, nu neapărat ca acesta, de os, cu un con de pin la capăt, ci orice fel de ac, dar din contră, în toate amintirile lui era cu părul desfăcut. Ilona se întoarse şi faţa ei era cu totul şi cu totul alta, ca şi cum acceptase printr-un efort, dincolo unde se schimbase, să lase să se vadă pe chip toată acea strîngere de inimă misterioasă, care se vedea ba ca bucurie, ba ca o stînjeneală dureroasă, cînd îl privea. Am lăsat lampa mai slabă, zise el, mă dor puţin ochii. Ai făcut bine, zise ea, şi stătu puţin cu spatele, căutînd într-un sertar printre hîrtii, scoase ceva de acolo şi răsucindu-se spre el îl întrebă te dor de la cîntat? Josquin fu uimit de această descoperire şi zise da, cred că da, uneori închid ochii cînd cînt şi cred că întunericul face cum nu se poate mai rău. Dinţii te mai dor, întrebă ea. Nu mai am dinţi în gură, doar cîteva pietre meșteșugite să le țină locul, ăsta e-adevărul, răspunse Josquin fără să se uite la ea. Amîndoi tăceau şi el se uită atunci cu atenţie, era o hîrtie ruptă în grabă, cu cîteva linii şi litere pe ea. Ilona păru mulţumită că el nu recunoaşte acel petic, şi un fel de amuzament, expresia mincinoasă pe care colţurile gurii ei o dădeau sentimentului de jale care o cuprindea, apăru pe faţa ei schimbătoare. Ţii minte dimineaţa zilei în care ne-am despărţit, întrebă ea. Mai bine ca orice altceva, zise bărbatul.
— Ne-am strîns lucrurile pe întuneric, începu Ilona și se zgribuli, ca şi cum asta era amintirea cel mai greu de suportat, ca să nu ne simtă nimeni, să nu-şi dea nimeni seama că eram la tine, şi nici că fugim de acolo, din atelier şi din oraş. Tu voiai să iei şi bancul de lucru cu tine, cînd noi aveam doar două cufere mici pentru haine.
Despre Cătălin Pavel
Cătălin Pavel (n. 1976), doctor în arheologie. Săpături în ţară şi în Maroc, Franţa, Germania, Israel, Anglia şi în special Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, Troia), având ca rezultat volume academice ca Describing and Interpreting the Past (Editura Universităţii din Bucureşti, 2010) şi Dicţionar de Mitologie Greco-Romană (coautor, Corint, 2011) şi o rubrică permanentă de arheologie în Dilema veche. Bursier CEREFREA la Université Paris 1 Sorbonne, Chevening la Universitatea din Oxford, Andrew W. Mellon la Institutul Arheologic Albright din Ierusalim; a predat cursuri de artă clasică în Bucureşti şi Atlanta. A debutat în poezie cu Altera Pars (A.T.U., 2013), cel mai recent volum de versuri fiind Adagietto (frACTalia, 2016). Romane: Aproape a şaptea parte din lume (Humanitas, 2010; traducere franceză, 2017), Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015) şi Trecerea (Cartea Românească, 2016; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, nominalizat
la premiile Uniunii Scriitorilor din România).
