Acum două săptămâni vorbisem despre lecturile cu voce tare făcute de Henriette Yvonne Stahl. Continuu acum acea discuție cu un alt audiobook, Jurnal de autor, care cuprinde 16 tablete radiofonice înregistrate de Nicolae Steinhardt între 1978 și 1984.
În privința „cărților vorbite” s-a scris mult. Există detractori și susținători. De multe ori, au fost văzute fie ca lectură neparticipativă, fie ca recidivă la mijloacele de lectură dintr-un trecut îndepărtat.
E suficient să ne amintim acel celebru pasaj din capitolul al III-lea al Confesiunilor Sfântului Augustin în care Sf. Ambrozie este surprins citind în tăcere. Aceasta este, poate, prima consemnare a lecturii silențioase: „Când citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scurta înțelesul rândurilor, în vreme ce glasul și limba sa se odihneau. Adesea, când eram și eu prin preajmă – căci nu păzea nimeni la poartă și nici nu era obiceiul ca un nou-venit să fie anunțat –, îl vedeam cum citește în tăcere și niciodată în alt fel. Rămâneam așezat, într-o îndelungată tăcere – căci cine ar fi îndrăznit să tulbure o atât de mare adâncire în studiu?! – și apoi plecam, presupunând că nu voia să fie tulburat în scurtul răstimp când, ferit de larma treburilor celorlalți oameni, se putea dedica refacerii propriului spirit)”.
De aici încolo, aceste două practici de lectură au coexistat, fiecare având, în timp, perioade ciclice de supremație și decădere. Astăzi, lectura sonoră a revenit în prim-plan. Când e făcută de însuși autorul, lectura cu voce tare spune ceva în plus față de simpla lectură silențioasă, aproximativă, a cititorului. Din acest punct de vedere, vocea devine marcă stilistică. Să ne amintim doar obsesia lui Nichita Stănescu de nu fi avut cum să audă vocea lui Eminescu, obsesie reluată și de Mircea Cărtărescu în Cuvinte împotriva mașinii de scris.
Iată că în cazul lui Nicolae Steinhardt avem noroc. Sunt aproape 77 de minute în care putem asculta, în lectura autorului, o serie de texte scrise special pentru a fi rostite la radio. Dacă acest volum ar fi ajuns la noi doar în varianta scrisă (unele dintre acestea au fost ulterior incluse în volum), s-ar fi pierdut în bună măsură suflul interior al acestor texte. Suflu pe care Steinhardt însuși îl imprimă prin modulațiile vocii sale.
Titlul acestui audiobook reia numele rubricii din emisiunea Atlas cultural, unde au fost difuzate aceste tablete scrise de Nicolae Steinhardt. Parcurgând fie și numai cuprinsul acestui CD-carte, vedem cât de largă este paleta pe care Steinhardt o acoperă, de la textele despre scriitori sau poeți, la cele despre artiști plastici, interpreți de muzică clasică sau expoziții de artă.
Așa cum anunță și titlul rubricii, Steinhardt face aici, în nu mai mult de cinci minute, niște portrete – plastice, jucăușe, inteligente – ale unor personaliți culturale de primă mărime.
Steinhardt creează povești pornind de la detalii. În Acasă la Marcel Proust „reconstituie” drumul călătorilor care vizitează locurile din În căutarea timpului pierdut: „De la Paris la Chartres sunt mai bine de 80 de km, iar de la Chartres la Illiers vreo 50. Pentru admiratorii lui Proust, însă, drumul, când vin de la Paris, li se pare ori foarte scurt (atât sunt de dornici să cunoască locul drag al autorului lor favorit încât ar străbate cu inima ușoară multe sute de kilometri) ori – printr-un paradoxal efect al duratei (care, cum a demonstrat Henri Bergson și Proust însuși, nu e totuna cu timpul măsurat de bătăi de pendul) – foarte lung (atât sunt de nerăbdători să vadă cu ochii lor meleagurile unde și-a petrecut micul Marcel copilăria)”. Călătoria însăși devine proustiană.
La urma urmei, ce face Steinhardt în aceste tablete radiofonice e să dea o lecție de etică. Lipsită însă de rigiditate.
În portretul pe care îl face Mariei Callas se armonizează două contrarii: „O priveai și nu-ți venea a crede. Coexistau la ea două temperamente prin definiție potrivnice: cel mai evident, mai nerușinat histrionism și o sinceritate, un patetism, o neîntinare de înger și de copil. Cum de putea împăca două tendințe atât de adverse rămâne o taină și constituie tocmai farmecul personalității Mariei Callas”. În final, zonele de umbră se estompează: „Minunata noastră sublimă soră întru contradicție, complexitate și incertitudine!”
Pe aceleași coordonate se află și textul despre Francis Bacon. Iată cum începe: „Între Francis Bacon omul și Francis Bacon filosoful și scriitorul e o distanță considerabilă. E poate o prăpastie”. Ca mai înainte, Steinhardt rezervă ultimele fraze părților luminoase care conturează portretul: „Printre sentințele sale fundamentale e aceea care constată că naturii nu-i poți porunci dacă în prealabil nu i te supui. E un sfat pe care veacul nostru, adând îndatorat lui Bacon și iubitor de Shakespeare, ar face bine să nu-l uite”.
Textele adunate în acest volum dau un plus de umanitate unor autori ca Pierre Corneille, Marguerite Yourcenar, Oscar Wilde sau Stendhal. „Personajele” acestea sunt văzute dintr-un unghi care nu permite zonele de umbră. În cartea pe care i-o dedică, și George Ardeleanu spune că „Steinhardt este și în eseu, și în critica literară și, în sens larg, culturală o natură fericită”.
Cu o voce subțire, de tenor, Steinhardt ritmează fiecare secvență în parte. Deși scrie fraze ample, reușește să le „îmblânzească” printr-o perfectă tactare a măsurii lor. Ascultându-l, e imposibil să nu sesizăm modulările pe care le face, lăsând mai mult loc de respiro (adică de reflecție) în finalul textului. Nu întâmplător, pentru că, așa cum am văzut, ultimele rânduri dau, la Steinhardt, dimensiunea etică a întregului text.
Precedat de un amplu studiu introductiv semnat de Ion Bogdan Lefter, acest CD-carte de la Editura Casa Radio este un instrument complet. Pe de-o parte, avem materialul sonor propriu-zis, însoțit de transcrierea textelor, iar pe de altă parte avem textele dactilografiate, cu corecturile olografe făcute de Steinhardt.
De la primele cuvinte rostite la postul național de radio („Alo, alo, aici radio București!”) și până astăzi, înregistrările pe bandă magnetică ne atrag tocmai prin doza lor de umanintate, tocmai prin ce are vocea mai importat: amprenta personală. Iar aceste înregistrări ale lui Nicolae Steinhardt o demonstrează pe de-a-ntregul.
P.S: Datorită proiectului Radio România Cultural Ascultă vocea, inițiat și coordonat de Anca Mateescu, ne devin accesibile diverse fragmente de înregistrări inedite. Într-un astfel de fragment audio poate fi ascultată și vocea lui Steinhardt.
Cumpără CD-ul-carte din librăria online Cărturești!
