Charles Leadbeater a scris cartea asta într-un mod neconvenţional. Când a strâns suficient material, l-a postat pe un site de pe care putea fi downloadat, comentat şi modificat de toţi cei interesaţi de subiect. În prefaţă, spune că la prima vedere există cel puţin două motive pentru care un scriitor n-ar trebui să facă aşa ceva. Citeşte tot articolul
Cărţile în care marea e personaj şi nu doar decor sunt probabil cu miile şi precis fiecare dintre noi are lista lui personală şi harta lui imaginară cu ţărmuri şi insule, unde stâncile, valurile şi furtunile sunt mai mult decât un pretext. Nouă, celor care preferăm acest personaj-peisaj ambiguu, secretos şi introvertit, şi în realitate, şi în cărţi, poate că ni se trage de la Jules Verne sau Robinson sau Comoara din insulă din copilărie. Sau poate că nu.
De ce să reciteşti? Pentru că atunci când reciteşti eşti mai relaxat, mai activ şi mai capabil de dialog. Te afli într-un loc cunoscut, în a doua vizită la un personaj interesant, cu care ai vrea să te împrieteneşti. Discuţiile devin puţin mai intime. Începi să-i înveţi gesturile, gusturile şi să-i vezi defectele. Uneori, vezi atâtea defecte încât te hotărăşti că nu-ţi mai place. Oricum, relaţia evoluează.
Muntele vrăjit e o carte seducătoare. Dacă o citeşti, ai acces la un loc-timp privilegiat în care tot ce înseamnă cotidian, responsabilităţi, viaţă "normală" se anulează. E un fel de anticameră a morţii sau a unei vieţi noi, un fel de purgatoriu sau de vis. Un loc-timp unde eşti izolat împreună cu alţii şi unde "te alterezi" (cu implicaţiile pozitive şi negative ale cuvântului ; de tine depinde). Posibilitatea unui astfel de loc şi de timp este cea care face ca povestea lui Hans Castorp să fie actuală: mulţi dintre noi avem nevoie chiar acum de un Munte vrăjit.
