Bookaholic

De ce să reciteşti? Pentru că atunci când reciteşti eşti mai relaxat, mai activ şi mai capabil de dialog. Te afli într-un loc cunoscut, în a doua vizită la un personaj interesant, cu care ai vrea să te împrieteneşti. Discuţiile devin puţin mai intime. Începi să-i înveţi gesturile, gusturile şi să-i vezi defectele. Uneori, vezi atâtea defecte încât te hotărăşti că nu-ţi mai place. Oricum, relaţia evoluează.

Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca îi spune că spiritul bine clădit e cel care are puterea de a sta într-un singur loc şi de a zăbovi cu sine însuşi.

Se cuvine să stărui asupra unor scriitori anume şi să te adăpi din ei, dacă vrei să ai un folos care să rămână statornic în spirit. Cine este pretutindeni, nu este nicăieri. Cei care-şi petrec viaţa în peregrinări, ajung să aibă multe gazde, dar nici un prieten.

Bineînţeles, sfaturile Bătrânului trebuie citite cu un mic zâmbet neîncrezător. Curiozitatea şi pofta de noutate sunt preţioase. Dar ce-mi place la el e că promovează „răbdarea”. Chestie foarte nepopulară şi nepotrivită cu lumea asta, aşa cum o cunoaştem.

Copiii, în schimb, au răbdare (cel puţin la capitolul ăsta). Cu toţii au cărţi pe care le ştiu pe de rost, poveşti pe care părinţii trebuie să le repete până nu mai pot. Vor să se sperie, să râdă, să trăiască la nesfârşit aventura care le-a dat fiori. Şi-apoi cresc, iar în amintirea lor, Prinţul fericit şi Crăiasa zăpezii au o consistenţă la fel de mare, sunt la fel de vii şi au aproape aceeaşi claritate ca personajele reale printre care au crescut.

Se spune că „nu se mai citeşte ca pe vremuri”. Mie mi se pare, dimpotrivă, că cititori sunt mulţi: îi vezi prin metrou, prin autobuz, prin cafenele, pe bănci, în parcuri. Şi de multe ori mă gândesc că poate vor să le treacă timpul, sau să se relaxeze, sau să uite. Citesc ca să evadez. Citesc ca să trăiesc mai multe vieţi. Citesc ca să mă distrez.

Nu mi se pare un lucru rău. Dar din treaba asta lipseşte ceva. Demult, exista un cult al memoriei. Anticii îl memorau pe Homer, creştinii Evangheliile. În lumea noastră, memoria e aproape inutilă. Avem suporturi pentru tot ce e important şi instrumente cu care să le găsim rapid. Textele ne sunt la îndemână, le putem accesa oricând. În fiecare an apar mii de cărţi care promit o nouă aventură, o nouă idee, un nou fior.

Cărţile sunt acum în primul rând insule, textele nu au greutatea pe care o aveau cândva. Petreci cu ele câteva ore plăcute, te simţi bine şi treci mai departe. Dar cărţile (bune) pot face mai mult: dacă le cunoşti, adică dacă le reciteşti şi le faci să fie tot timpul cu tine, te pot ajuta în momentele „grele”. Seneca îi spune lui Lucilius:

Hrana nu este de folos şi nici nu este asimilată de corp dacă, de-abia înghiţită, este dată afară; nimic nu împiedică însănătoşirea aşa cum o face frecventa schimbare a leacurilor; nu devine viguroasă planta care este adesea strămutată.

Ştia Bătrânul ce ştia. 🙂

Există cărţi care merită toată răbdarea (şi cred că fiecare dintre noi are o lista), care merită tot timpul, chiar dacă-ţi vine uneori să crezi că viaţa e prea scurtă ca să citeşti aceeaşi carte de două ori.

Ceea ce copiii şi anticii şi creştinii au înţeles foarte bine, iar lumea noastră a uitat, e că poveştile, de orice fel, trebuie  însuşite şi păstrate. Că povestea trebuie să fie a lor, şi nu pot face asta doar având cartea la îndemână. Că textele nu rămân egale cu ele, ca alte obiecte.

Recititul nu e ca folositul plictisitoarei periuţe de dinţi, utilă, dar incapabilă să-ţi ofere câte o surpriză la fiecare folosire. Ei au înţeles că un text (bun) nu te ajută decât atunci când rămâne multă vreme cu tine. Când după ce l-ai uitat, îl vizitezi din nou. Şi că revizitându-l, îţi aminteşti de ce ţi-a plăcut, dar poţi să descoperi şi ceva neaşteptat, ceva ce-ţi scăpase prima oară, şi să înţelegi cât de mult te-ai schimbat între timp.