De când am terminat de citit romanul Emoţia de Mirela Stănciulescu, mă tot întreb de ce a ales editura Humanitas să-l publice şi de ce l-au pus criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache pe lista finală pentru premiul Augustin Frăţilă. Pentru că pare catapultat direct din interbelic? Pentru că e „frumos scris” (cu preţiozităţi adică şi fără înjurături)? Pentru că e „feminin” (aşa cum înţeleg ei „femininul”, probabil) şi nu deranjează pe nimeni?

Pariez pe asta din urmă. Pariez că a fost validat şi ales pentru că nu prezintă niciun pericol pentru establishment, pentru că validează toate ideile establishmentului despre adolescenţă, femei şi literatură scrisă de femei.

Pentru că nu tulbură pe nimeni, cu toate că e prezentat ca având o temă care ne-ar putea interesa pe toţi şi care ne-ar putea face să ne gândim la cum trăim: cum a evoluat Clara dintr-o adolescentă care se credea specială, într-o femeie goală pe dinăuntru. Textul propriu-zis nu oferă însă nimic viabil despre această temă, în afara clişeelor şi a lipsei complete de legătură cu realitatea.

*

În prima parte a cărţii citim jurnalul Clarei, o adolescentă de 17 ani care se crede foarte specială, dar foarte, foarte specială. Pentru adolescenta asta, toţi ceilalţi oameni sunt vulgari şi proşti.

Mă întreb de ce nu pot fi simplă ca oamenii obişnuiţi. Sau chiar simplă precum seminţozaurii care reazemă gardurile străzilor, devorând fără încetare seminţe şi scupând nepăsători cojile pe jos. De ce gândesc mereu?

Deşi se crede specială şi scrie ca în citatul de mai sus, adolescenta asta nu iese cu absolut nimic din tiparul în care sunt crescute multe femei din România:

  • Nu are absolut nicio legătură cu realitatea. Vede inorogi şi alţi cai verzi pe pereţi. Ca multe alte femei tinere, evadează, pentru că i se pare că totul în jur este urât. Deşi acţiunea se petrece în România lui 1975, nu primim niciun detaliu legat de asta. Mi s-a părut că asemenea detalii sunt evitate cu bună-ştiinţă.

  • E complet lipsită de empatie şi nu dă doi bani pe nimeni din jurul ei. Colegele sunt toate proaste şi vulgare pentru că vorbesc despre pantofi şi alte fleacuri. În timp ce ea e specială şi vrea să se facă scriitoare, deşi nu ştie despre ce să scrie.

  • Nu-şi poate defini identitatea decât prin raportarea la un bărbat. La început, e vorba despre un prieten imaginar, Edo. Apoi despre unul real – Eduard (ce coincidenţă), care o să fie primul ei partener sexual. Pardon, primul „cu care va face dragoste” (poate de asta spune criticul Alex Ştefănescu pe coperta patru că e un roman „cum nu prea se mai scrie azi”. Chiar nu prea se mai scrie şi nu prea se mai vorbeşte ca în romanul ăsta azi. Norocul nostru!!) Acest Eduard este un tânăr enigmatic şi cuceritor, care se dovedeşte însă a fi un superficial şi un meschin.

  • Nu recunoaşte şi nu sancţionează abuzul. „A fost primul meu sărut voluntar.”spune ea la un moment dat. Asta e una dintre propoziţiile alea aparent inofensive, care au o tradiţie întreagă în spate şi la care nimeni nu se gândeşte vreodată. Cum adică primul sărut voluntar? Adică a mai sărutat pe cineva înainte fără să vrea? Săruturi „furate” cum se zice? Alea care merg mână în mână cu credinţa că femeile când spun „nu”, de fapt spun „da”? Într-o lume normală n-ar trebui să existe diferenţă între „primul meu sărut” şi „primul meu sărut voluntar”. Iar dacă există, ar fi bine să ne intereseze diferenţa asta. Ar trebui să putem recunoaşte abuzul.
  • Nu ştie nimic despre ce înseamnă să fii femeie, despre ce presupune o viaţă de femeie. Când se gândeşte la viitorul ei, adolescenta îşi înşiră opţiunile: scriitoare celebră şi neobişnuită (niciodată nu explică în ce constă neobişnuinţa asta), femeie singură şi acră, gospodină anostă cu o droaie de copii. Nici prin cap nu-i trece că ar putea fi toate astea la un loc, pentru că ăsta e mecanismul şi menghina perversă a lumii în care trăim. Dar ea nu ştie pe ce lume trăieşte.
  • Îşi urăşte corpul. „Uneori simt că mă urăsc. În general mă urăsc. Trupul meu e groaznic, îl urăsc, îmi urăsc chipul…” etc. (E o problemă gravă, reală, importantă, pe care scriitoarea Mirela Stănciulescu n-o explorează deloc. Aşa cum nu explorează nici tema divorţului părinţilor ca posibilă traumă pentru adolescenţi şi nici alte asemenea fleacuri.)

Clara nu e deci absolut deloc specială. E o adolescentă ca foarte multe altele. Dar să vedem ce i se întâmplă. Părinţii Clarei se despart când ea împlineşte 18 ani. În plus, Eduard e un dobitoc superficial şi cu toate că s-a prins şi el ce specială e Clara, de fapt nu o iubeşte cu adevărat. O iubeşte pe alta, mai frumoasă, cu dinţii mai albi. În plus, profa de română îi spune Clarei că nu are niciun talent literar, deşi tocmai câştigase o menţiune la olimpiada de română cu o compunere despre mare.

Peste 20 de ani, în 1995 deci, Clara a devenit doamna Ionescu. Este căsătorită cu domnul Ionescu, care o întreţine. Problema nu este însă asta, relaţia ei cu bărbatul care o întreţine, nu asta o interesează pe scriitoare. Problema este că protagonista şi-a uitat adolescenţa – visele etc.

Dacă citeşti cu atenţie, însă, te prinzi că de fapt Clara n-a uitat nimic. Că e exact la fel ca în adolescenţă, poate cu o mică excepţie.

Trăieşte în continuare pe altă lume. În Bucureştiul lui 1995, Clara locuieşte într-un apartament deosebit, cu o „mobilă nouă care o delecta irezistibil”, îi plac mult împrejurimile, „hotelul cochet din josul bulevardului, în care descoperise piscina îmbietor de rotundă, micile magazine de pe bulevard şi chiar noul supermarket care se deschisese cam odată cu mutarea lor în cartier”. Repet, suntem în Bucureştiul lui 1995, ăla sărac şi murdar, cu buticuri şi câini. Şi ea vede numai chestii cochete.

Nici cu empatia nu s-a întâlnit. Dimpotrivă, totul îi pute mai rău ca înainte. Cutare e vulgară pentru că e grasă şi se îmbracă în culori ţipătoare, cutare e hidos pentru că miroase a vin etc. La un moment dat, când se duce ea cu avionul la Cluj să-şi viziteze o fostă colegă de liceu, i se întâmplă următoarea nenorocire:

Chiar atunci se deschise o uşă a avionului şi în spaţiul îngust dintre scaune se înşirui un grup zgomotos de persoane negricioase care părea să nu se mai termine. Unde or intra cu toţii? Se întrebă ea speriată (…)Totuşi, în mod miraculos, grupul dispăru undeva, spre fundul avionului, lăsând în urmă miasme inconfundabile. Clara desfăcu un şerveţel umed parfumat şi se şterse meticulos la nas, pe obraji şi pe mâini.

Deci, cum spuneam, douăzeci de ani de ani mai târziu, protagonista a rămas la fel de mărginită, limitată, ignorantă, snoabă şi oarbă, e tot atât de lipsită de empatie sau omenie. Nu-i pasă de nimeni altcineva, în afară de nasul ei fin. Atât în adolescenţă, cât şi la maturitate, Clara e o nesuferită.

Şi atunci unde e schimbarea? Unde e metamorfoza kafkiană despre care ne vorbea criticul Alex Ştefănescu pe coperta patru? Nu e. Singura schimbare notabilă e aceea că acum Clara îşi acceptă corpul, având grijă să le judece pe femeile din jurul ei care sunt toate grase şi hidoase.

*

Problema nu e doar că nu avem de-a face cu o schimbare în sensul celei implicate de scriitoare, ci mai ales că scriitoarea ar vrea ca noi să-i iubim personajul aşa cum îl iubeşte ea. Niciodată nu se distanţează Mirela Stănciulescu de personajul Clara Martin, nici atunci când despre ea ne vorbeşte meschinul Eduard – cum spuneam, cu toată superficialitatea lui, omul îşi dă seama ce specială e Clara, şi nici în partea a treia a cărţii, unde e vorba despre Clara la maturitate.

Străduindu-se chipurile să ne arate ce mult diferă Clara cea matură de adolescenta de pe vremuri, scriitoarea n-o critică de fapt niciodată, nu e niciodată ironică la adresa ei. Nu ne arată niciodată cum e posibil ca cineva să fie atât de mărginit ca protagonista ei, nici măcar nu o compătimeşte în vreun fel,  pentru că toate adolescentele şi femeile care seamănă cu Clara chiar sunt victime. Nişte victime care îşi însuşesc din zbor nonvalorile mediului în care au crescut şi ajută cu multă forţă la propagarea lor (misoginie, rasism etc.)

*

Într-un fel, Emoţia spune şi ceva foarte important – iată cum trebuie să scrie o scriitoare ca să fie publicată la Humanitas în România lui 2012: naiv, preţios, artificial. Complet rupt de realitate. Complet neprovocator. Ca să fie publicată, validată, lăudată de critici, ea trebuie să fie, cum să spun, cât mai asemănătoare unui scriitor (bărbat) interbelic.

Oare când o să scăpăm de acest interbelic? Oare o să dăm vreodată cu el pe geam? Când o să ne prindem ce a însemnat de-adevăratelea acel interbelic românesc?

O să ne prindem oare că trăim şi acum, aşa cum se trăia atunci, într-o lume sălbatică şi a dracului de crudă, care se ascunde în spatele preferinţei pentru „etichetă”, „maniere” şi „cultură”? De ce să dăm doi lei pe etichetă şi maniere, dacă nici măcar nu ştim să recunoaştem şi să demascăm un abuz? De ce să ne pese de „cultura înaltă”, când vârfurile ei legitimează discriminarea şi lipsa omeniei şi a empatiei, şi uneori, aşa ca în interbelic, genocidul?

Sper să putem, în viitorul apropiat, să ne mai concentrăm şi pe ce trăim, să scriem şi să citim despre noi, despre vieţile şi probleme noastre adevărate, despre căcaturile de zi cu zi cu care trebuie să ne confruntăm. Să citim şi să scriem chestii care să ne inspire şi care să-i inspire pe alţii, care să ne facă mai liberi şi mai împliniţi.

Poate că dacă am fi mai mulţi cei care gândim şi care ne dorim aceste lucruri, s-ar mai trezi şi establishmentul şi ar începe să ne dea ce ne dorim. Că doar aşa funcţionează piaţa – unde-i cerere, e şi ofertă, nu?

 

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


37 comentarii
  1. Laura SanduLaura Sandu Post author

    Dan, mulţumesc pentru comentariul scris pe un ton atât de mieros.
    Să-ţi răspund pe rând.

    Mai multe lucruri m-au făcut să scriu recenzia aşa cum am scris-o. E vorba despre lucrurile pe care le-am detaliat în recenzie.

    Întrebarea cu gustul neîmplinirii e chiar nasoală. De ce vii cu atacuri la persoană? Nu înţeleg de ce, în loc să discuţi cu argumente, despre text, îmi asociezi imaginea cu cea a unui om neîmplinit (adică frustrat, nu? Isterică nu sunt? Ca să fie treaba treabă.).
    Adică cineva care se revoltă împotriva orbirii, evadării, elitismului şi a instituţiilor care le girează are neapărat o problemă personală? Sau e ceva concret în textul meu care te-a făcut să pui întrebarea asta? Dacă da, ce?

    Şi de ce te întrebi din nou ce fac eu la mine acasă în loc să discuţi despre text. Ce-am avut de spus e în text. Aşa cum numele meu real e pe site. Tu eşti anonim şi în siguranţă. Eu sunt expusă şi tu profiţi de asta.

    În fine, cred că dacă suntem mai mulţi cei care ne revoltăm public împotriva unor lucruri ca cele despre care am scris, energia noastră e bine de tot folosită.

    Asta cred.

    Reply
    1. AvatarDan

      Servus, Laura,

      Ai dreptate sa-mi reprosezi atacul la persoana, pe care il regret in cel mai sincer mod. Asta demonstreaza inca odata ce inseamna escaladarea violentei, cum citind un text vehement, tinzi sa raspunzi cu vehementa sporita autorului.

      Citind raspunsul tau, am crezut ca mi-a scapat mie partea de Logos din recenzia ta, asa ca l-am reluat, incercand sa imi dau seama care sunt argumentele care au stat la baza afirmatiilor de care vorbesti.

      Din nefericire, si la o treia citire, aceeasi senzatie de placerea scandalului, de forma peste fond, de genul “Ce bine ca ai facut o greseala, ca te pot calca in picioare fara sa am de ce sa ma simt vinovata” am simtit.

      Cat despre atacul la persoana, daca eu am recunoscut la mine o atitudine incorecta, poate nu ar strica sa iti recitesti la randul tau articolul, mai ales in locul in care mentionezi:

      “Într-un fel, Emoţia spune şi ceva foarte important – iată cum trebuie să scrie o scriitoare ca să fie publicată la Humanitas în România lui 2012: naiv, preţios, artificial. Complet rupt de realitate. Complet neprovocator.”

      Si stii de ce? Daca, sa zicem, in recenzia ta ataci lucrarea autoarei, fie si in stilul Mircea Badea (credits goes to Lorelei), in final ataci autoarea ca om, ca persoana… ceea ce cred eu ca transforma recenzia ta intr-un atac personal. Te rog sa ma contrazici daca altfel stau lucrurile.

      In privinta revoltei, imi permit sa te contrazic. Noi romanii am transformat “Eu NU sunt OK – Tu NU esti OK” la rang de sport national, numind aceasta atitudine “revolta”. In opinia mea, exista revolte si revolte. Unele dintre ele, genereaza schimbari in bine, altele, doar parjolesc pamantul. Este suficient sa ne uitam la comunism, care in sine a fost un strigat de revolta la adresa unor nedreptati reale, pentru a intelege la ce duce o revolta care doar distruge, fara sa puna in loc nimic bun.

      Cum ar fi fost daca in loc sa o strivesti pe autoare sub povara suficientei tale, i-ai fi dat cateva idei despre cum si-ar putea schimba stilul de scris? Mai mult, cum ar fi fost ca un incepator in ale scrisului, vazand postul tau, sa-si fi dat seama unde la randul lui/ei greseste si sa-si imbunatateasca tehnica? Poate de vina este formatia de trainer si coach, dar consider ca un astfel de succes face cat toate polemicile din lume castigate in mod zdrobitor.

      Cu riscul sa ma repet, consider ca oamenii de pregatirea si cultura ta ar trebui sa isi preia rolul de formatori de opinie in serios si sa realizeze ca sunt poate singura noastra sansa de-a mai avea cultura si peste cativa ani.

      … deci? 🙂

      Reply
      1. Laura SanduLaura Sandu Post author

        “Ai dreptate sa-mi reprosezi atacul la persoana, pe care il regret in cel mai sincer mod. Asta demonstreaza inca odata ce inseamna escaladarea violentei, cum citind un text vehement, tinzi sa raspunzi cu vehementa sporita autorului.” – deci îmi pare rău că te-am atacat, dar tu eşti de vină.

        Nu am vrut să “atac” autoarea “ca om, ca persoană”, cum spui tu, şi aş fi vrut ca lucrul ăsta să fie mai clar decât a reieşit din text. Cum spuneam, în carte ea nu se detaşează deloc de personajul ei, dar părerea mea e că şi ea e o victimă a spaţiului şi mediului cultural în care trăim. Ea nu a făcut decât să-şi însuşească excelent aşteptările celor puternici şi să le dea o formă. E absolut normal ca posesorii acestor aşteptări să o laude apoi.

        Cât despre sugestiile pe care i le-aş fi putut da ca să-şi schimbe stilul: problema ei nu e doar una de stil, după părerea mea. Ci mai ales una de cunoaştere şi de mod de a privi lumea. În plus, a avut un succes considerabil, aşa că mă îndoiesc că ar pleca urechea la ce aş avea eu să-i spun.

        Îmi pare rău că nu s-a înţeles, dar în textul de mai sus, revolta mea e împotriva unui anumit tip de orbire, care face, alături de alte lucruri, ca lumea în care trăim să fie sufocantă. Romanul Emoţia e doar un exemplu al acestei orbiri.

        Cred că vehemenţa nu e bună tot timpul. Dar cred că e important şi să te superi şi să spui că te-ai supărat, mai ales când e vorba de supărare pe o autoritate.

        Reply
  2. AvatarLorelei

    Inteleg cand o carte nu corespunde orizontului de asteptari pe care il au unii cititori; mai inteleg ca, probabil, unele carti (multe!) nu se ridica la inaltimea ideii care le-a generat.

    Dar mi se pare ridicol sa reprosezi unei carti ca nu e scrisa intr-un anumit fel: in felul in care vrea un anume cititor! Exista tone de maculatura despre cacaturile de zi cu zi; exista mii de mii de carti inspirationale, deci un cititor dornic de asa ceva nu are de ce sa se simta frustrat. In locul unui roman ce nu l-a entuziasmat, citeste zeci de carti dintr-astea. Nu inteleg de ce atata vehementa!

    Mi se pare deplasat reprosul adus stilului in care e scris romanul. Eleganta, rafinamentul si cursivitatea nu inseamna naivitate, pretiozitate, artificiozitate. Decat, probabil, pentru amatorii emisiunilor lui Mircea Badea.

    In rest, sunt pe deplin de acord cu opinia lui Neoroticus.

    Reply
    1. Laura SanduLaura Sandu Post author

      Vehemenţa, cum spuneam, e împotriva unui anumit mod de a privi lumea, care e tipic pentru spaţiul şi mediul cultural românesc. Romanul Emoţia nu e o manifestare sporadică şi accidentală a acestei paradigme. Asta e regula la noi, e ceea ce vedem şi auzim zi de zi, într-o formă sau alta. Intoleranţa, lipsa de empatie, rasismul, neinterogarea unor teme precum ura adolescentelor pentru propriul corp etc. asta e lumea în care trăim.

      De asta am fost atât de vehementă.

      Reply
  3. AvatarAdina

    Draga Laura, am sa citesc cartea, fara doar si poate, acum dupa ce am dat peste recenzia ta (ma tem de fapt ca i-ai facut un mare serviciu scriind despre ea asa). Si totusi, nu ma pot abtine sa nu remarc anumite parti-pris-uri in abordarea ta legata de editura in cauza si politica ei editoriala ca intreg, plecand de la acest unic titlu. (Cu atat mai mult cu cat pe site-ul vostru, in lista editurilor, nici macar nu o vad enumerata.) Nu mi se pare corect sa se emita judecati de valoare la adresa unei intregi edituri, ca e Humanitas sau oricare alta, plecand de la o carte, la fel cum nici tie nu ti se pare corect sa fii judecata prin altceva decat prin prisma a ceea ce ai spus in aceasta recenzie.

    Reply
    1. Cristina FoarfăCristina Foarfă

      Intervin cu o mentiune: sa nu confundam un site cu un autor si sa intelegem corect lucrurile. Mentionarea sau nementionarea Humanitas la linkurile din dreapta nu are nici o legatura cu continutul editorial. Acolo am pus pana acum edituri cu care am colaborat direct – concursuri, parteneriate pe evenimente, intermediere de interviuri etc (Ca tot veni vorba, chiar am sa fac un refresh la blogroll, nu s-a umblat de luni bune acolo). Daca va uitati la articolele noastre, veti gasi foarte, foarte multe cronici la carti aparute la Humanitas. Aici este vorba insa de cu totul altceva – Laura are o parere foarte bine argumentata de ce o astfel de carte nu si-ar fi avut locul la o editura mare si ce spune aparitia ei despre cum este inca inteleasa in multe cazuri literatura scrisa de femei si ce tip de texte sunt legitimate.

      Reply
      1. AvatarAdina

        Nici nu stiu de unde sa incep. De la faptul ca era nevoie sa vi se aminteasca de refresh-ul necesar la blogroll? Poate mai sunt si alte edituri din tara asta care merita sa fie mentionate acolo. De la ideea, foarte corecta, de altfel, ca nu e bine sa confundam un site cu un autor? Atunci de ce sa-i confundam pe autori cu editura la care apar? Dar haideti totusi sa mergem inainte cu aceasta confuzie, daca tot s-a pornit de la asta in recenzie: de cate validari mai are nevoie o carte ca sa treaca de un consiliu editorial si sa fie publicata, daca nici validarea (sau legitimarea, cum se spunea mai sus), de catre un Dan C Mihailescu, Daniel Cristea Enache sau Alex stefanescu nu e de ajuns?

        Reply
  4. AvatarMaria Botan

    Ok, hai ca nu rezist sa nu ma bag si eu in seama:) M-am amuzat prea mult azi pe seama comentariilor legate de acest articol. Recunosc, de citit in intregime, am reusit sa il citesc abia la multe ore dupa cel l-am vazut prima data. Am avut, cand am vazut pana unde se intinde, aceeasi reactie pe care am avut-o la “Dupa dealuri” – mama, da` lung mai e! Da, foarte detaliat. Indraznesc sa il citez pe Alex Stefanescu din descrierea cartii pentru a descrie la randul meu articolul asta: “Autoarea foloseşte parcă o pensulă chinezească extrem de fină pentru portretizarea personajelor şi descrierea situaţiilor.”

    Zic din start, n-am citit cartea si, probabil, nici nu o voi face prea curand, if ever, pentru ca nimic pana in momentul de fata nu m-a convins ca e genul meu. Asta nu inseamna insa ca e buna sau proasta. Nici nu sustin, ca la teoria literarturii, ca cititorii si criticii ar trebui sa renunte cu totul la judecata de valoare in abordarea unei carti. Desi, pana la urma, ca cititor cel putin, e simplu: iti place, o citesti pana la capat, nu-ti place, o pui jos si moare in biblioteca.

    Ceea ce nu m-a convins pe mine, de fapt, la aceasta recenzie este faptul ca toate elementele negative sugerate tin mai degraba de gusturi personale decat de niste neajunsuri reale ale cartii din punct de vedere literar. Ca ar fi prost scrisa, de exemplu, iar prin asta ma refer la o scriitura greoaie sau prea simplista, la fraze anapoda etc. Ca structura lasa de dorit, e incompleta, e fracturata, nu se leaga. Ca personajul e schitat sumar sau acum e cal, acum e magar (tehnica buna in suprarealism, totusi) Dar ma indoiesc ca editura Humanitas ar fi publicat o astfel de carte.

    Faptul ca are iz de interbelic pe mine, personal, nu ma descurajeaza. Iar dupa reactia vehementa, mi se pare ca, intr-un fel sau altul, scriitoarea a reusit pe undeva sa faca fix ce i se reproseaza aici. Nu-mi dau seama daca isi iubeste personajul ca fiind o fiinta superioara a la Strainul lui Camus sau doar ca pe o fiinta normala, cu foarte multe slabiciuni si defecte, care ii e draga tocmai pentru aceste slabiciuni si defecte, pentru acest normal al omului care se crede anormal. Pentru asta ar trebui sa citesc cartea, dar aici nu am gasit suficiente argumente pentru a fi sigura ca iubirea asta pentru personaj e un lucru nasol.

    Din nou, recunosc ca, in varianta adolescentina, ma regasesc in mitul fiintei singuratice si deosebite, care vede si stie mai bine decat tot restul populatiei pamantesti. Ma intreb cati oameni, barbati sau femei, nu au trecut prin faza asta si cati au scapat de ea. Nu sunt foarte sigura in ce ma priveste. Clar am momente cand mai calc in strachina asta. Si, in plus, iar nu cred ca e un mit tipic interbelicului. Sunt sigura ca si pe la 1500 erau din astia. Chiar, Villon cum s-o fi vazut? Si nici adolescentii din ziua de azi nu vad sa fie scutiti de asa ceva.

    Nu prea inteleg obiectia cu privire la editura. Mi se pare ca se potriveste perfect cu profilul Humanitas si nu inteleg de ce e asta un lucru rau. In general, editurile mari au, ca si orice alta companie care se respecta, niste elemente definitorii din care incearca sa nu iasa. Poate ca cel al Humanitas este un pic elitist, pretios daca vreti, nu cu organe si mizerie, mai mult filosofic, de gentlemany si ladies. Nu o vad pe Ioana Bradea cu “Bagau” la Humanitas, nici pe Cecilia Stefanescu, nici pe Ionut Chiva. Asta nu inseamna ca, daca ar scrie carti mai lirice sau mai filosofic-temperate, nu ar fi publicati aici. Din nou, nu vad de ce as infiera Poliromul pentru colectia lor de autori romani care au fost candva controversati sau editura Est (chiar, mai exista?) pentru profilul lor usor erotic.

    O editura care are o identitate bine definita are mai multe sanse sa se impuna si sa-si pastreze locul decat una care publica de toate pentru toti, numai sa stea la suprafata. Creeaza loialitate si incredere.

    Pana la urma, cred ca asta am vrut sa zic, daca aceasta carte nu are bube mari de continut – si, din ce am inteles eu din articolul asta, chiar nu are – sunt convinsa ca se vor gasi cititori care sa o aprecieze. Ca nu-i musai sa iti placa toate genurile si toate ideile si toate abordarile.

    A, si inca o chestie, aceasta aparare a imaginii femeii libere si puternice, care n-are nevoie nici de aia nici de aia si e perfect echilibrata si tot restul, mi se pare o atitudine tot din interbelic.

    Reply
    1. Laura SanduLaura Sandu Post author

      Nici eu n-am reuşit să-ţi citesc până acum tot comentariul aşa că uite, din păcate răspunsul vine cu întârziere.

      Da, textul se bazează pe nişte credinţe şi atitudini personale. N-aş zice „gusturi” pentru că e un cuvânt prea slab. Nu citesc literatură doar pentru că îmi place foarte mult – pentru mine literatura e şi o formă de a căuta întrebări bune despre lumea în care trăiesc. Faptul că structura unei cărţi lasă de dorit mi se pare mai puţin important decât ce reiese din cartea respectivă. Uite, am citit de curând Imigranţii de Ioana Baetica şi deşi nu mi s-a părut perfectă ca structură, mi-a plăcut şi am multe lucruri bune de spus despre ea.

      Personajul din Emoţia e foarte nasol. Nu reiau ce-am scris mai sus. Scriitoarea n-are decât să-l iubească, dar hai să nu-l iubim şi noi fără să fim critici. Că altfel ne apucă anul 2212 tot intoleranţi, rasişti şi incapabili să fim nişte fiinţe complete, libere şi autonome, în cazul nefericit în care ne naştem femei.

      Am adus interbelicul în discuţie nu în legătură cu „mitul adolescentei singuratice şi care se crede specială”, ci în legătură cu viziunea despre lume care reiese din carte. Interbelicul românesc la care visează mulţi astăzi a fost marcat de sexism, rasism, intoleranţă. Sunt lucruri pe care iubitorii şi promotorii iacestui interbelic nu le spun.

      Cartea se potriveşte într-adevăr perfect cu Humanitasul, care e tocmai unul dintre centrele culturale puternice de la noi care promovează interbelicul, fără să vorbească prea des despre ce implică el.

      Şi eu sunt convinsă că se găsesc foarte, dar foarte mulţi oameni care să aprecieze această carte. Din păcate.

      Legat de ultima ta afirmaţie – da, a existat atitudinea asta în interbelicul românesc. A existat o mişcare feministă care a încercat printre altele să obţină drepturi pentru femei – de a vota, de a fi alese, de a deţine proprietăţi etc. Adică de a fi libere şi independente. Uite un articol interesant despre asta aici http://www.observatorcultural.ro/Cauza-feminismului-va-triumfa*articleID_25759-articles_details.html

      Din păcate interbelicul românesc la care visează mulţi astăzi nu e cel al mişcărilor feministe..

      Reply
  5. Laura SanduLaura Sandu Post author

    Dragă Adina, editura Humanitas scoate şi cărţi foarte bune. De zece ani sunt clientul lor fidel. Ei trăiesc pe seama unora ca mine, care sunt dispuşi să dea banii pe produsele lor.
    E normal să fiu supărată când editura scoate porcării. Şi tu poţi fi supărată pe ei dacă ţi se întâmplă să cumperi o carte proastă de la ei, să ştii. Poţi chiar să exagerezi. Editura Humanitas e prea mare şi prea prestigioasă ca să aibă de suferit de pe urma câtorva oameni supăraţi.

    În plus, dă-mi voie să-ţi spun ceva. “Un” Alex Ştefănescu, cum spui tu, scrie pe coperta patru a cărţii publicate la Humanitas “O adolescentă inteligentă şi solitară, Clara, care îşi doreşte să devină scriitoare, adoarme şi trezeşte nu chiar gândac, ca personajul lui Kafka, dar ceva asemănător, şi anume o femeie obişnuită, doamna Ionescu.” Tu ce crezi că e ok să scrie undeva, oriunde, că o femeie obişnuită e aproape un gândac?

    Reply
    1. Avatarion din balon

      O femeie obisnuita poate fi gandac la fel de bine precum un barbat obisnuit poate fi o larva, ciumpalac,animal, maimuta,bestie sau mai stiu eu ce. Gandacul era o exprimare metaforica, ori poate si Metamorfoza nu trebuia scrisa, ca, onor Laura Sandu nu e de acord ca rasa umana se poate transforma in gandaci fie si doar in paginile unei carti, ci doar in Revolutionari de profesie.

      Reply
    2. AvatarAdina

      “E normal sa fiu suparata cand editura scoate porcarii.” La asemenea constatari “critice”, cel mai bine raspunde mai sus Maria Botan: “Pana la urma, cred ca asta am vrut sa zic, daca aceasta carte nu are bube mari de continut – si, din ce am inteles eu din articolul asta, chiar nu are – sunt convinsa ca se vor gasi cititori care sa o aprecieze. Ca nu-i musai sa iti placa toate genurile si toate ideile si toate abordarile.”

      Eu, in calitate de cititor care are de gand sa dea niste bani pentru o carte, ma iau, sincer, dupa parerea “unui” Dan C Mihailescu, Alex Stefanescu sau Daniel Cristea Enache. Parca trage mai mult in balanta privirea LOR critica.

      Reply
    3. AvatarMaria Botan

      Am citit si eu acea mica prezentare a lui Alex. Stefanescu, dar nu mi s-a parut ca ar vrea sa spuna ca o femeie obisnuita seamana cu un gandac, ci cu acel gandac al lui Kafka. Iar asta e mai degraba un compliment, pentru ca putini oameni obisnuiti sunt atat de misto. Desigur, daca or exista, ca eu inca n-am avut norocul sa cunosc specia asta.

      Am o intrebare. Pana la urma, Clara e creata si prezentata ca varianta supra-om, o fiinta la care sa te uiti si sa zici: ”Wow, ce tare, asa vreau sa fiu si eu! Ce fiinta complexa, deosebita, ce ganduri… chiar e speciala!!!” ? Sau in stilul oglinda, a la Madame Bovary ? Ca, pana la urma, nici Flaubert nu tin minte sa-si fi ironizat vizibil personajul, dar asta nu l-a facut sa fie mai putin valoros din punct de vedere al efectului pe care l-a avut asupra cititorilor.

      Reply
    1. AvatarDan

      Draga Laura,

      Da-mi voie sa iti impartasesc o experienta personala. In cladirea in care lucrez, exista un lift, caruia trebuie sa ii specifici inainte de-a intra in el etajul la care doresti sa mergi.

      Ei bine, daca apesi din greaseala pe acelasi etaj cu cel la care deja esti, iti afiseaza un mesaj de eroare format din doua semne de intrebare “??”.

      De fiecare data cand mi se intampla asta, ma pufneste rasul, deoarece imi inchipui o matahala, cu o sapca asezata shui, care se uita tamp la mine, cu gura intredeschisa, un strop de saliva curgand gros pe la coltul gurii, zicand ceva de genul “Haaaa??”.

      Cand am vazut raspunsul tau, la comentariul Mariei Botan, care intre noi fie vorba, ti-a ridicat niste mingii interesante la fileu, care ar fi meritat din plin dezbatute, brusc mi-a venit in minte imaginea matahalei despre care iti vorbeam mai sus.

      Faptul ca tu ai avut de spus doar “Maria Botan, într-adevăr, un comentariu foarte lung”, fara sa comentezi nimic din cele afirmate de ea, ma face sa imi pun anumite intrebari. Posibil ca pentru tine, comentariul Mariei si cartile publicate de editura Humanitas sa fie dintr-o alta categorie profesionala.

      In final, nu rezist sa nu constat ca Eminescu ramane de actualitate cu celebra lui intrebare: “Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?”

      Pacat.

      Reply
  6. AvatarMarţafiţa

    N-am nimic cu autoarea recenziei dar am observat că ignoră comentariile în care este criticată şi răspunde doar celor care o laudă…ceea ce spune foarte multe.
    Referitor la carte, e prima oară cînd îmi ajunge la urechi, n-am citit-o şi presupun că Laura ştie mai bine de ce nu merită să ajungă în concursul pentru orice fel de premiu. Niciodată să nu vă luaţi după ceea ce spun criticii, pentru că cel mai avizat critic este propria persoană, cel puţin în materie de artă. Iar în artă, ar trebui să ştie toată lumea nu există bun sau rău. Aşa că această carte nu poate fi mai bună sau mai rea decît a oricărui clasic, probabil doar mai puţin valoroasă., Iar valoarea se obţine în timp prin generaţii de cititori care o confirmă (sau nu, că nu e musai) sau brusc (şi apar tot mai multe cărţi de genul) devenind cea mai bine vîndută carte , îşi trăieşte peioada de glorie şi apoi se aşterne praful (eventual, după ce scriitorul a devenit al Y-lea cel mai bogat om din lume) . Deci cartea trebuie citită din puct de vedere estetic.,nu a fost scrisă cu scopul de a da cititorilor lecţii de bună purtare sau de viaţă. Şi cum se spune că frumuseţea e în ochii privitorului…
    Eu n-aş citi cartea asta. Din recenzie reiese că e scrisă de o adolescentă de 14 ani plus sau minus care seamănă exact cu personajul ei.Şi acum , doar n-aţi vrea ca criticii “să-şi dea cu stîngu-n dreptu’ ” şi să scrie că e proastă cartea…fiecare trăieşte cum poate.

    Reply
  7. Avatarcarmen

    asta e recenzie? ce cacat… o alta frustrata care vrea atentie…scrie tu o carte BUNA…CA RECENZIA ASTA E CA VIATA TA…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *