De când am terminat de citit romanul Emoţia de Mirela Stănciulescu, mă tot întreb de ce a ales editura Humanitas să-l publice şi de ce l-au pus criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache pe lista finală pentru premiul Augustin Frăţilă. Pentru că pare catapultat direct din interbelic? Pentru că e „frumos scris” (cu preţiozităţi adică şi fără înjurături)? Pentru că e „feminin” (aşa cum înţeleg ei „femininul”, probabil) şi nu deranjează pe nimeni?

Pariez pe asta din urmă. Pariez că a fost validat şi ales pentru că nu prezintă niciun pericol pentru establishment, pentru că validează toate ideile establishmentului despre adolescenţă, femei şi literatură scrisă de femei.

Pentru că nu tulbură pe nimeni, cu toate că e prezentat ca având o temă care ne-ar putea interesa pe toţi şi care ne-ar putea face să ne gândim la cum trăim: cum a evoluat Clara dintr-o adolescentă care se credea specială, într-o femeie goală pe dinăuntru. Textul propriu-zis nu oferă însă nimic viabil despre această temă, în afara clişeelor şi a lipsei complete de legătură cu realitatea.

*

În prima parte a cărţii citim jurnalul Clarei, o adolescentă de 17 ani care se crede foarte specială, dar foarte, foarte specială. Pentru adolescenta asta, toţi ceilalţi oameni sunt vulgari şi proşti.

Mă întreb de ce nu pot fi simplă ca oamenii obişnuiţi. Sau chiar simplă precum seminţozaurii care reazemă gardurile străzilor, devorând fără încetare seminţe şi scupând nepăsători cojile pe jos. De ce gândesc mereu?

Deşi se crede specială şi scrie ca în citatul de mai sus, adolescenta asta nu iese cu absolut nimic din tiparul în care sunt crescute multe femei din România:

  • Nu are absolut nicio legătură cu realitatea. Vede inorogi şi alţi cai verzi pe pereţi. Ca multe alte femei tinere, evadează, pentru că i se pare că totul în jur este urât. Deşi acţiunea se petrece în România lui 1975, nu primim niciun detaliu legat de asta. Mi s-a părut că asemenea detalii sunt evitate cu bună-ştiinţă.

  • E complet lipsită de empatie şi nu dă doi bani pe nimeni din jurul ei. Colegele sunt toate proaste şi vulgare pentru că vorbesc despre pantofi şi alte fleacuri. În timp ce ea e specială şi vrea să se facă scriitoare, deşi nu ştie despre ce să scrie.

  • Nu-şi poate defini identitatea decât prin raportarea la un bărbat. La început, e vorba despre un prieten imaginar, Edo. Apoi despre unul real – Eduard (ce coincidenţă), care o să fie primul ei partener sexual. Pardon, primul „cu care va face dragoste” (poate de asta spune criticul Alex Ştefănescu pe coperta patru că e un roman „cum nu prea se mai scrie azi”. Chiar nu prea se mai scrie şi nu prea se mai vorbeşte ca în romanul ăsta azi. Norocul nostru!!) Acest Eduard este un tânăr enigmatic şi cuceritor, care se dovedeşte însă a fi un superficial şi un meschin.

  • Nu recunoaşte şi nu sancţionează abuzul. „A fost primul meu sărut voluntar.”spune ea la un moment dat. Asta e una dintre propoziţiile alea aparent inofensive, care au o tradiţie întreagă în spate şi la care nimeni nu se gândeşte vreodată. Cum adică primul sărut voluntar? Adică a mai sărutat pe cineva înainte fără să vrea? Săruturi „furate” cum se zice? Alea care merg mână în mână cu credinţa că femeile când spun „nu”, de fapt spun „da”? Într-o lume normală n-ar trebui să existe diferenţă între „primul meu sărut” şi „primul meu sărut voluntar”. Iar dacă există, ar fi bine să ne intereseze diferenţa asta. Ar trebui să putem recunoaşte abuzul.
  • Nu ştie nimic despre ce înseamnă să fii femeie, despre ce presupune o viaţă de femeie. Când se gândeşte la viitorul ei, adolescenta îşi înşiră opţiunile: scriitoare celebră şi neobişnuită (niciodată nu explică în ce constă neobişnuinţa asta), femeie singură şi acră, gospodină anostă cu o droaie de copii. Nici prin cap nu-i trece că ar putea fi toate astea la un loc, pentru că ăsta e mecanismul şi menghina perversă a lumii în care trăim. Dar ea nu ştie pe ce lume trăieşte.
  • Îşi urăşte corpul. „Uneori simt că mă urăsc. În general mă urăsc. Trupul meu e groaznic, îl urăsc, îmi urăsc chipul…” etc. (E o problemă gravă, reală, importantă, pe care scriitoarea Mirela Stănciulescu n-o explorează deloc. Aşa cum nu explorează nici tema divorţului părinţilor ca posibilă traumă pentru adolescenţi şi nici alte asemenea fleacuri.)

Clara nu e deci absolut deloc specială. E o adolescentă ca foarte multe altele. Dar să vedem ce i se întâmplă. Părinţii Clarei se despart când ea împlineşte 18 ani. În plus, Eduard e un dobitoc superficial şi cu toate că s-a prins şi el ce specială e Clara, de fapt nu o iubeşte cu adevărat. O iubeşte pe alta, mai frumoasă, cu dinţii mai albi. În plus, profa de română îi spune Clarei că nu are niciun talent literar, deşi tocmai câştigase o menţiune la olimpiada de română cu o compunere despre mare.

Peste 20 de ani, în 1995 deci, Clara a devenit doamna Ionescu. Este căsătorită cu domnul Ionescu, care o întreţine. Problema nu este însă asta, relaţia ei cu bărbatul care o întreţine, nu asta o interesează pe scriitoare. Problema este că protagonista şi-a uitat adolescenţa – visele etc.

Dacă citeşti cu atenţie, însă, te prinzi că de fapt Clara n-a uitat nimic. Că e exact la fel ca în adolescenţă, poate cu o mică excepţie.

Trăieşte în continuare pe altă lume. În Bucureştiul lui 1995, Clara locuieşte într-un apartament deosebit, cu o „mobilă nouă care o delecta irezistibil”, îi plac mult împrejurimile, „hotelul cochet din josul bulevardului, în care descoperise piscina îmbietor de rotundă, micile magazine de pe bulevard şi chiar noul supermarket care se deschisese cam odată cu mutarea lor în cartier”. Repet, suntem în Bucureştiul lui 1995, ăla sărac şi murdar, cu buticuri şi câini. Şi ea vede numai chestii cochete.

Nici cu empatia nu s-a întâlnit. Dimpotrivă, totul îi pute mai rău ca înainte. Cutare e vulgară pentru că e grasă şi se îmbracă în culori ţipătoare, cutare e hidos pentru că miroase a vin etc. La un moment dat, când se duce ea cu avionul la Cluj să-şi viziteze o fostă colegă de liceu, i se întâmplă următoarea nenorocire:

Chiar atunci se deschise o uşă a avionului şi în spaţiul îngust dintre scaune se înşirui un grup zgomotos de persoane negricioase care părea să nu se mai termine. Unde or intra cu toţii? Se întrebă ea speriată (…)Totuşi, în mod miraculos, grupul dispăru undeva, spre fundul avionului, lăsând în urmă miasme inconfundabile. Clara desfăcu un şerveţel umed parfumat şi se şterse meticulos la nas, pe obraji şi pe mâini.

Deci, cum spuneam, douăzeci de ani de ani mai târziu, protagonista a rămas la fel de mărginită, limitată, ignorantă, snoabă şi oarbă, e tot atât de lipsită de empatie sau omenie. Nu-i pasă de nimeni altcineva, în afară de nasul ei fin. Atât în adolescenţă, cât şi la maturitate, Clara e o nesuferită.

Şi atunci unde e schimbarea? Unde e metamorfoza kafkiană despre care ne vorbea criticul Alex Ştefănescu pe coperta patru? Nu e. Singura schimbare notabilă e aceea că acum Clara îşi acceptă corpul, având grijă să le judece pe femeile din jurul ei care sunt toate grase şi hidoase.

*

Problema nu e doar că nu avem de-a face cu o schimbare în sensul celei implicate de scriitoare, ci mai ales că scriitoarea ar vrea ca noi să-i iubim personajul aşa cum îl iubeşte ea. Niciodată nu se distanţează Mirela Stănciulescu de personajul Clara Martin, nici atunci când despre ea ne vorbeşte meschinul Eduard – cum spuneam, cu toată superficialitatea lui, omul îşi dă seama ce specială e Clara, şi nici în partea a treia a cărţii, unde e vorba despre Clara la maturitate.

Străduindu-se chipurile să ne arate ce mult diferă Clara cea matură de adolescenta de pe vremuri, scriitoarea n-o critică de fapt niciodată, nu e niciodată ironică la adresa ei. Nu ne arată niciodată cum e posibil ca cineva să fie atât de mărginit ca protagonista ei, nici măcar nu o compătimeşte în vreun fel,  pentru că toate adolescentele şi femeile care seamănă cu Clara chiar sunt victime. Nişte victime care îşi însuşesc din zbor nonvalorile mediului în care au crescut şi ajută cu multă forţă la propagarea lor (misoginie, rasism etc.)

*

Într-un fel, Emoţia spune şi ceva foarte important – iată cum trebuie să scrie o scriitoare ca să fie publicată la Humanitas în România lui 2012: naiv, preţios, artificial. Complet rupt de realitate. Complet neprovocator. Ca să fie publicată, validată, lăudată de critici, ea trebuie să fie, cum să spun, cât mai asemănătoare unui scriitor (bărbat) interbelic.

Oare când o să scăpăm de acest interbelic? Oare o să dăm vreodată cu el pe geam? Când o să ne prindem ce a însemnat de-adevăratelea acel interbelic românesc?

O să ne prindem oare că trăim şi acum, aşa cum se trăia atunci, într-o lume sălbatică şi a dracului de crudă, care se ascunde în spatele preferinţei pentru „etichetă”, „maniere” şi „cultură”? De ce să dăm doi lei pe etichetă şi maniere, dacă nici măcar nu ştim să recunoaştem şi să demascăm un abuz? De ce să ne pese de „cultura înaltă”, când vârfurile ei legitimează discriminarea şi lipsa omeniei şi a empatiei, şi uneori, aşa ca în interbelic, genocidul?

Sper să putem, în viitorul apropiat, să ne mai concentrăm şi pe ce trăim, să scriem şi să citim despre noi, despre vieţile şi probleme noastre adevărate, despre căcaturile de zi cu zi cu care trebuie să ne confruntăm. Să citim şi să scriem chestii care să ne inspire şi care să-i inspire pe alţii, care să ne facă mai liberi şi mai împliniţi.

Poate că dacă am fi mai mulţi cei care gândim şi care ne dorim aceste lucruri, s-ar mai trezi şi establishmentul şi ar începe să ne dea ce ne dorim. Că doar aşa funcţionează piaţa – unde-i cerere, e şi ofertă, nu?

 

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


37 comentarii
  1. Lorelei

    Carmen, nu sunt de acord cu mai nimic din aceasta recenzie, se deduce asta din comentariul meu, postat aici, dar nici cu mesajul tau nu pot sa fiu de acord. Mai exact – cu tonul si cu atitudinea ta, foarte asemanatoare cu tonul articolului de fata si cu atitudinea autoarei lui.

    Asa cum spune Dan (in legatura cu Dan as pune pariu ca scrie proza!), astfel de reactii sunt cel mai la indemana raspuns la vehementa si la rea-credinta. Cui nu ii vine sa ii dea un pumn unuia care tocmai l-a plesnit? (Povestea cu intorsul celuilalt obraz e, in zilele noastre, doar o poveste frumoasa!)

    Nu am sa raspund in locul Laurei Sandu la chestiunile aduse in discutie de Maria Botan.
    Am sa adaug ca, dupa parerea mea, cartea place tocmai datorita elegantei scriiturii, datorita coerentei, datorita claritatii stilului – claritatea neinsemnand simplism.

    Apoi, personajul principal in ipostaza adolescentina este credibil si bine construit: toate framantarile unui adolescent singuratic care se crede centrul universului si neintelesul neintelesilor se afla in mintea Clarei.

    Exista o disproportie intre cele 3 parti ale romanului – ultima, cea despre anosta doamna Ionescu fiind mult mai restransa decat celelalte. De aici si o anumita perceptie asupra cartii: romanul este citit doar ca o poveste despre o adolescenta mioapa si sucita. De aici si impresia ca ideea de la care a pornit romanul (odata cu maturizarea, cei mai multi se leapada de propriile visuri) nu este suficient exploatata. O “cumintenie” de fond a autoarei face ca unele personaje sa para lipsite de forta. Dar nu si de dramatism interior: este cazul Clarei.

    Reply
    1. Maria Botan

      Lorelai, pe principiul ”new habits, die hard”, la fiecare mesaj al tau am resimtit organic lipsa butonului de Like :). Eu, personal, iti multumesc pentru descrierea de mai sus. M-ai ajutat sa ma hotarasc sa o cumpar. Chiar sunt curioasa ce a putut trezi o reactie critica atat de puternica si, mai ales, daca aceasta scriitura ”cuminte”, ”prețioasa”, ”fina”, ”sensibila” este prea mult, ca un ceai in care ti-au scapat cu vreo 3 linguri de zahar in plus fata de cat puneai in mod normal, sau doar o intoarcere la eleganta si clasicism. Am vazut un filmulet cu Dan C. Mihailescu pe site-ul Humanitas si zic si eu la fel: vreau el si ea pe malul marii. Am papat suficient in varianta flori de mucigai si ciclul s-a terminat, am ajuns la saturatie.

      Reply
      1. Lorelei

        Si eu iti multumesc, Maria Botan.

        Am cateva raspunsuri la intrebarea ,,Ce a putut trezi o reactie critica atat de puternica?” Nu inseamna ca acestea sunt raspunsurile corecte, dar ma incumet sa le dau.

        1. Numele Mirelei Stanciulescu nu este atat de cunoscut precum numele celorlalti romancieri ale caror carti au ajuns in finala. De aici si nedumerirea acelor cartitori care urmareau desfasurarea competitiei. In scurt timp, aceasta nedumerire s-a transformat in impardonabile atacuri la persoana.

        2. Toate romanele Mirelei Stanciulescu au fost prezentate la TV sau recenzate de doi dintre membrii juriului. (Cred ca, la o verificare atenta, oricine va descoperi ca fiecare din celelalte 4 romane finaliste avea, in juriu, cel putin doi ,,fani”). De aici ipoteza ca promovarea acestei scriitoare si traducatoare din portugheza (ultima carte tradusa de ea e ,,Calatorie in Portugalia”, a lui Saramago) s-a facut pe baza de pile. La cat de incetatenita e practica asta la noi, suspiciunile formulate cu glas tare nu sunt o surpriza. INSA ceea ce nu pot pricepe nicicum, dar nicicum!, e primitivismul ce duhneste din aceste luari de atitudine.

        3. Romanul incriminat a fost o victima colaterala a celor care contesta un anumit critic literar din juriu. Critic care lauda aceasta carte, in diferite articole. E optiunea lui.

        4. Singurul repros care mi se pare intemeiat este acela care se refera la imposibilitatea de a asocia acest roman cu o anumita ,,moda” literara, practicata de scriitorii actuali. Observatia nu a fost formulata pe acest site. Cred insa ca autoarea nu si-a propus sa isi asorteze scrisul nici cu postmodernismul, nici cu onirismul, nici cu vreo alta moda prezenta in literatura de azi ori de ieri. E alegerea ei. Cine asteapta sa gaseasca in carte oaresice tehnici narative spectaculoase va fi, fara indoiala, dezamagit.

        5. Ar mai fi opacitatea cititorilor la unele chestii nashpa de care nu e cool sa vorbim in gura mare. Chestii precum: iubirea (ce e aia dragoste, noi nu facem dragoste, ne-o tragem – nu? – sa fie clar!), emotii si emotionalitate (ce emotii? jos cu emotiile! sus cu rahaturile cotidiene!), sensibilitate, discretie. Cred ca reactionam indeosebi la stimulilor tari, violenti chiar. O dovada sunt si aceste comentarii lungi si numeroase ale noastre la un articol ce nu-i scris pe un ton tocmai molcom.

        Gata!

        Reply
  2. Lorelei

    P.S. Titlul ultimei carti traduse de Mirela Stanciulescu e ,,Calatorie PRIN Portugalia” (nu ,,in Portugalia”!), am incurcat prepozitiile. Volumul a aparut la Polirom. Tot M.S. a tradus si ,,Pluta de piatra”.

    Si-acum: Gata de-adevaratelea!

    Reply
  3. Pingback: Părerea mea despre "Emoţia", de Mirela Stănciulescu • Republica Culturală Chineză

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *