Recent a apărut la Humanitas și volumul al doilea al seriei de povestiri Case și oameni din București, de Andrei Pippidi.
Pentru cei care nu știu, Andrei Pippidi este istoric (și i se trage, ca să zic așa, din familie, fiind fiul lui Dionisie M. Pippidi, profesor, istoric și arheolog, și fiind și nepotul lui Nicolae Iorga). Mai este și profesor de istorie medievală la Universitatea București și a fost o vreme președintele Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. De vreo șase ani ține rubrica S.O.S. București din Dilema Veche, iar seria Case și oameni din București este suma acestor articole, adunate în două volume – primul, reeditat, al doilea scos anul acesta.
Dacă îl citiți pe domnul Pippidi, probabil că nu aveți nevoie de altă prezentare. Cele două volume conțin articole (vreo 200) din șase ani de observații urbane și semnale de alarmă față de multele rele pățite de frumoasele clădiri vechi ale Bucureștiului.
Dacă nu l-ați citit pe Pippidi, colecția de povești despre case și oameni din București vă va surprinde plăcut prin bogăția informației oferite cititorului, cu solicitudine profesorală, dar vă va întrista prin nostalgia ei, în fond, cele mai multe subiecte ating lucruri care au fost, case care cad, colțuri necăjite, orașul neputincios.
Între Bucureștiul sfârșitului de secol 19 și cel al începutului de secol 21 au trecut vremuri grele. Case au fost demolate, cartiere au fost tăiate de drumuri noi, lungi și mai ales late, să ne încapă tot fluviul de mașini; clădiri vechi, decăzute, au fost ajutate să moară mai repede prin incendii anonime, terenurile lor fiind apoi ocupate de infame blocuri de betoane și sticlă.
Și oamenii s-au schimbat. A apărut specia hrăpăreață a comerciantului de spațiu, cel măsurabil în metri pătrați, pe pământ, dar și cel încă neconstruit, spre cer. Regulile planurilor urbanistice par să existe doar pentru a fi încălcate. Case-monument național sunt demolate (sau lăsate intenționat în paragină), case monumentale sunt kitsch-izate în culori țipătoare sau poleite cu aur, palatele și conacele nobilimii române devin restaurante, se construiesc blocuri de zeci de etaje în cartiere rezidențiale, spațiile verzi devin tot mai mici.
“Nu credeam că o să am suficient material pentru o rubrică săptămânală“, spune la un moment dat Pippidi, apreciind în continuare, cu tristețe, că ritmul în care se fac stricăciuni în capitală îi asigură din păcate un flux continuu de subiecte.
Citind poveștile – aproape articole de enciclopedie prin densitatea informațiilor – mi-am amintit de o nuvelă a lui China Mieville, Details, în care personajul principal vede lumea printr-o imensă prismă a detaliilor, modelelor și sistemelor. Cam ca în Matrix, dacă vreți, percepând nu aburul iluziei, ci adevărul din spatele ei.
La fel mi-l imaginez și pe autorul seriei Case și oameni din București – acolo unde eu sau tu vedem o casă odată frumoasă, azi prăpădită, poate și cu plăcuță la poartă, semn că acolo a trăit cineva de care merită să ne amintim, el vede istorie, știe ce oameni i-au trecut pragul, face legături invizibile între vremuri și locuri. Pentru noi, casele acelea sunt o filă de istorie trecută și uitată; pentru Andrei Pippidi, încă sunt vii.
Colecția de istorii copleșește puțin cititorul sub avalanșa informațiilor, căci discursul profesorului este fără îndoială erudit, însă îi lipsește pe alocuri farmecul unui povestaș. Un alt lucru care apasă este abordarea cu predilecție a subiectelor “de alarmă” și evitarea celor cu final fericit, dintre puținele cazuri ale subiectelor imobiliare cu happy end din București.
Desigur, lucrul este explicabil prin faptul că aceste povești fac parte din rubrica S.O.S. București, dar una-i rubrica și alta ar trebui să fie cartea numită Case și oameni din București.
Ajungând la realizarea colecției de povestiri, aș spune că nu-i prea meșteșugită.
În primul rând lipsește coordonata temporală – articolele nu sunt datate, iar tonul energic publicistic sună gol lipsit de contextul referințelor temporale. Apoi, chiar și în volumul I, reeditat în acest an, informațiile nu sunt revizuite, deși de la publicarea originală a articolelor (acum 3, 4 sau 5 ani) lucrurile s-au schimbat dramatic. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de literatură, ci de istorie, s-ar fi cuvenit o revizuire cu note a subiectelor schimbate, pentru a umple golurile.
Un alt lucru care mi-a lipsit au fost imaginile – fotografiile sunt puține, și alb negru. Nu săriți cu “știi cât costă fotografia color în print?!”, eu vă spun ce mi-ar fi plăcut mie să văd. Chiar dacă în carte ar fi mai greu să incluzi atâtea imagini, și color pe deasupra, ce binevenită ar fi fost o ediție digitală, plină de fotografii, pentru a ușura asocierea textului cu casele respective.
Pretențiile nu mai contenesc – să vă spun că aș fi inclus și o hartă, la finalul fiecărei cărți? Sau, și mai util, un index al tuturor monumentelor menționate, cu adrese? Titlurile nu ajută mult dacă vrei să cauți o informație – Casa colonelului nu îți dă de înțeles că e vorba de casa Miclescu de pe Kiseleff, așa cum nici Casa prințesei nu îți spune repede că e vorba de Calea Victoriei 129.
Concluzia este că, deși conținutul seriei este valoros, realizarea lasă de dorit, neoferind cititorului nimic în plus față de articolele autorului de la Dilema Veche, în afară de posesia lor sub formă de colecție legată și copertată.
Și atunci te întrebi, să cumpăr cele două volume de la Humanitas (37 + 39 de lei) sau să plătesc 3 euro (că Dilema nu funcționează în -sic!- “roni”) pentru abonamentul digital de o lună la Dilema, și să citesc toate articolele lui Pippidi de la S.O.S București online?
